De ce are nevoie un stat pentru a fi funcțional?

Francis Fukuyama în „The Origins of Political Order” susține (precum Ghiță) că fără un stat puternic am trăi precum în Liberia sau Sudan (folosite ca exemple de organizare „libertariană”). Mie mi se pare o aiureală, contrazisă două capitole mai târziu tot de el. Respectivele națiuni au revenit (natural) în faza tribală, când toată lumea se luptă cu toată lumea.

Condiția esențială definită de Nozick pentru un stat (fie el și minimalist) este realizarea PREALABILĂ a monopolului de putere (poliție, armată, șerif sau orice altceva echivalent).

Revenind la Fukuyama, explicația lui referitoare la stabilitatea statelor europene, grație coeziunii generate de religie (creștinism), mi se pare interesantă, chiar dacă nu o consider neapărat complet corectă.

The only part of the world where tribalism was fully superseded by more voluntary and individualistic forms of social relationship was Europe, where Christianity played a decisive role in undermining kinship as a basis for social cohesion. Since most early modernization theorists were European, they assumed that other parts of the world would experience a similar shift away from kinship as part of the modernization process. But they were mistaken. Although China was the first civilization to invent the modern state, it never succeeded in suppressing the power of kinship on social and cultural levels. Hence much of its subsequent two-thousand-year political history revolved around attempts to block the reassertion of kinship structures into state administration. In India, kinship interacted with religion and mutated into the caste system, which up to the present day has proved much stronger than any state in defining the nature of Indian society.

Are destul mult sens ceea ce zice. Dacă extrapolăm și pentru Islam, ar fi rezultat că Imperiul Otoman ar fi trebuit să fie mai stabil și puternic decât statele europene. Ceea ce inițial s-a și întâmplat. Explicația prăbușirii o să o găsesc probabil în cartea următoare „Political Order and Political Decay: From the Industrial Revolution to the Globalization of Democracy”.

Însă monopolul forței e DOAR o condiție prealabilă (necesară) a funcționării/apariției statului. Nu este și o condiție suficientă pentru ca statul să fie funcțional și să reziste.

Fukuyama spune că pentru a avea o ordine politică modernă și stabilă sunt necesare trei componente:

1. „State building” – instituții moderne ale statului;
2. „Rule of law” – justiție funcțională;
3. „Accountable government” – guvern care să răspundă pentru ceea ce face.

Foarte interesantă este exemplificarea diverselor tipuri de state din perspectiva existenței sau inexistenței celor trei componente.

Aici mi se pare că a dat cu bățul în baltă. Oare Ungaria lui Viktor Orban are „Accountable Government”?

Și oare unde sunt Statele Unite? Sau România? Cu toate derapajele Justiției, perversiunile aplicate Constituției de către Traian Băsescu și abuzurile ascultăcioșilor de la SRI aș zice că nu stăm îngrozitor de rău.

Read Full Post »

Culmea privatizării – „privatizarea” monopolului de stat

Statul, UE și monopolurile „naturale”:

RCS&RDS vrea sa-si dezvolte propria retea de distributie de energie electrica in doua zone din tara, printre care Oradea, dar solicitarea de a obtine licenta de distributie de energie electrica a fost respinsa de ANRE, autoritatea de reglementare, a declarat miercuri Valentin Popoviciu, vicepresedintele RCS&RDS.

Invocand prevederile UE, ANRE spune ca intr-o anumita zona, pentru o perioada limitata de timp, statul desemneaza un singur operator de distributie, care are prerogative exclusive (monopol natural), acordate de stat prin licenta si contractul de concesiune.

Nu zău!? Și în telecomunicații de ce se poate FĂRĂ monopol „natural”, „acordat de stat prin licență de concesiune”? Cred că asta e culmea privatizării. Să „privatizezi” un monopol, pe care tot tu, STATUL, l-ai declarat „natural”.

Uneori mă întreb, dacă nu am fi mai câștigați, desființând complet „autoritățile” de reglementare ale lui pește prăjit. Am scăpa și de banii cheltuiți de pomană cu ei, dar și de aiurelile pe care le produc.

Read Full Post »

Surplus cognitiv

Ieri am primit un link de la o foarte bună prietenă. Îl postez aici pentru că mi se pare un subiect foarte interesant.

Aparent, ideea de generozitate nu are loc într-un sistem bazat pe interesul propriu. Prezentarea de mai sus dovedește, după părerea mea, exact contrariul.

Surplusul de timp liber, dorința de a schimba idei cu alți oameni și noile tehnologii vor schimba modul in care suntem guvernați și în ultimă instanță, ceea ce numim astăzi STATUL.

Dacă aveți timp merită să vizitați platforma Ushahidi, menționată în clipul de mai sus.

Update: Așa cum spuneam într-un comentariu de mai jos și Linux-ul (majoritatea serverelor) sau Android-ul (majoritatea smart-phone-urilor) sunt rezultatul „surplusului cognitiv” (programe Open Source). Am putea adăuga WordPress-ul (platforma de blogging pe care o folosim și noi), Apache Tomcat (application/web server), Cassandra (baze de date), Hadoop (big-data framework) și exemplele ar putea continua la nesfârșit.

Însă ideea de Open Source este valabilă și pentru multe alte domenii. În hardware (cine nu a auzit de platforma Arduino), etică, religie sau chiar politică. În special, aplicațiile din politică mi se par extrem de promițătoare, pentru că pot schimba modul actual de organizare socială, cel care produce mai mult erori decât rezultate pozitive, indiferent că vorbim de democrație, stratocrație, oligarhie, monarhie sau orice alt tip de „crații” sau de „arhii”.

Ați auzit de Open-Source Governance? UK (dar și US) și-au propus să folosească tot mai mult astfel de instrumente (IdeaScale, Google Moderator, Semantic MediaWiki, GitHub), transparentizând actul de guvernare.

La polul opus sunt modelele de tip Putin, Orban sau Băsescu, pe care nu le înțelege nimeni, nici măcar indivizii care pretind că sunt Șeful Statului, Alfa și Omega, Președintele Jucător sau Salvatorul Nației. Rezultatul este un hei-rup generalizat în care toată lumea lucrează frenetic în sensul indicat de Marele Conducător, cu rezultate (previzibil) nule sau chiar negative.

Din fericire, Constituția României (spre deosebire de cea a Rusiei sau Ungariei) a reușit să-l blocheze pe mârlanul ajuns Șef al Nației. Cum spunea un cunoscut sociolog:

Sistemul îmi place. Avem apetență, ca țară, pentru dictatori care să se creadă miezul universului. Prefer sisteme care să îi blocheze, care să disipeze deciziile. Șansele ca un om să o dea în bară, să fie victima unor pasiuni personale sau unor calcule greșite sunt mai mari decât șansele ca 151 de oameni din 300 sau 201 din 400 să o dea în bară.

Ceea ce nu-mi place e că nu înțelegem sistemul. Puterea nu e la Vodă. Vodă is dead, Vodă isn’t here anymore. Puterea e la parlament. Tătucul din imaginarul colectiv e conform Constituției caduc. Alegem la fiecare cinci ani un Carol I, nu pe Mihai Viteazul și nu pe Ceaușescu. Președintele reprezintă statul (conform articolului 80) și nu poporul (care e reprezentat de parlament, articolul 61). Mă întreb dacă măcar 5% din români știu asta. Mi-e teamă că știu care-i răspunsul.

O să închei aici, pentru că e duminică seara și se anunță o săptămână plină. O seară plăcută tuturor!

Read Full Post »

Cine are nevoie de Guvern?

Stăteam de vorbă zilele trecute cu un amic, șef la o multinațională, care pentru o scurtă perioadă de timp a fost de acord să conducă o companie de stat în perioada când Guvernul (nu mai știu exact care din ele) încerca să recruteze oameni din mediul privat să facă ordine în mizeria companiilor rămase încă la stat.

Mă uitam cu respect și un pic de nedumerire către interlocutorul care, de bunăvoie și nesilit de nimeni, se încumetase să intre în mocirla afacerilor cu statul. Însă ascultându-l am realizat că există și o parte interesantă. În primul rând întâlniri și discuții cu cei din elita puterii, politicieni pe care altfel îi vezi doar la televizor. Apoi senzația plăcută că poți să schimbi un pic în bine direcția în care se mișcă statul. Sau măcar companiile de stat. Și parcă miniștrii și cei din subordinea lor nu au mai arătat la fel de ciudat, un fel de paraziți trăitori din taxe, copleșiți de propria importanță și putere.

Așa că am încercat marea cu degetul și am întrebat timid:
– De fapt, cu ce se ocupă un ministru? În ce constă puterea lui?

Interlocutorul a zâmbit condescendent, zâmbet în care s-a simțit și un pic de milă pentru inteligența mea limitată și mi-a explicat răbdător:
– Hai să-ți dau un exemplu. Compania A, de stat, cea condusă de mine avea datorii de sute de milioane de euro pentru electricitate. Însă acestea fuseseră făcute de fapt de către cei care utilizau infrastructura, companiile B (de stat) și C, D, E, etc (private). Dacă banii de la companiile private sunt mai ușor de recuperat, pentru că le blochezi pur și simplu accesul, la compania B e imposibil, pentru că nu te lasă nimeni să-i tai accesul la infrastructură. În primul rând pentru că e de stat și ar însemna să o falimentezi și atunci te saltă imediat DNA-ul pentru subminarea economiei naționale. Asta dacă nu te linșează mai întâi angajații rămași pe drumuri.

Uimit am apucat să întreb:
– Și ce ai făcut?
– Ce să fac? a replicat amicul. Am cerut ajutor.
– Cui?
– Cum cui? Ministerului de resort. Noroc că ministrul îmi era amic și a venit cu o soluție genială. A mărit capitalul social al companiei B cu câteva sute de milioane de euro și aceasta a putut să-și plătească datoria către compania A, care la rândul ei a plătit datoria la electricitate.

În ziua aceea, după întâlnirea cu amicul, încă mă mai gândeam ce miniștri geniali are România. Și totuși, fatalitate, economia abia se târăște, deficitul bugetar există și crește în continuare. Oare care o fi explicația? Și uitându-mă să văd ce mai face ministrul respectiv, am descoperit că e în pușcărie, după cum îl amenințase Dom’ Presidente. Nu pentru mutarea genială de care am povestit, ci pentru o altă afacere, mai veche. Așa că explicația e simplă: Băsescu e de vină!

Dacă totuși mă gândesc mai bine, parcă rezolvarea asta genială nu e chiar atât de genială. În fond gaura a fost astupată tot cu bani din taxe. Nu era mai bine dacă privatizau și pe A și pe B? Și atunci era problema noului proprietar.

Nu e bine, pentru că ar sări în sus adepții lui „Nu ne vindem țara!”. Cei ca Iepurilă, Radu Humor, domnul profesor Valerius, etc. Așa că mai bine murim cu toții de foame și dăm vina pe capitaliștii sălbatici care exploatează la sânge biata noastră țară.

Read Full Post »

Statul bun și Statul rău – „guest-post” athos

1. Eu inteleg ca discutia este despre Statul bun si Statul rau; desigur, unele sunt mai bune, altele mai rele, nimic de constestat aici, tinand cont de subiectivitatea inevitabila a aprecierilor, sau poate chiar de aspecte obiective. De asemeni, este evident ca unii reproseaza Statului ca face prea mult, in vreme ce altii reproseaza aceluiasi Stat ca face prea putin, si ca nu de putine ori aceleasi persoane fac ambele reprosuri, depinzand de conjunctura. De unde propunerea mea: sa renuntam la perspectiva conjuncturala si sa gandim din cea absoluta a unor principii si optiuni fundamentale. Si sa evaluam corect toate consecintele incalcarii unui principiu, dincolo de beneficiile aparente sau imediate.

Daca ramanem la dihotomia Statul bun si Statul rau, am putea sa-l definim pe cel bun ca fiind unul aflat in slujba cetatenilor, (cam „foggy”, pana nu lamurim), iar prin opozitie, cel rau este cel care nu o face. Si cand se afla un Stat in slujba cetatenilor? Tinand cont de faptul ca „cetatenii” nu sunt un organism colectiv, ci o multime de indivizi cu interese diverse si nu de putin ori contrare, pentru a putea stabili fara echivoc un inteles coerent unei asemenea sintagme, „in slujba cetatenilor” ar trebui sa se refere la stricta protejare a unui set de drepturi fundamentale, valabile oricand si oriunde si care nu pot semnifica in vreun fel privilegii: dreptul la viata, dreptul la proprietate, la libertate, etc. Daca am fi consecventi, am observa ca orice incercare de a depasi acest nivel al unor drepturi fundamentale universale, ne duc inevitabil in situatia in care Statul se gaseste doar in slujba unor dintre cetateni, in dauna sau spre deserviciul altora si prin urmare ne conduce la incalcarea acestor drepturi fundamentale in cazul mai multor sau mai putinor indivizi. De-a lungul timpului, in nenumarate randuri s-a justificat acest aspect al nedreptatirii unora prin invocarea „ binelui public”, o notiune vaga si elastica, a carei adevarata utilitate se adreseaza eventual celui care o manipuleaza, si pe care cel putin eu o consider lipsita de continut obiectiv ce ar putea fi corect definit. Nu poate exista bine public in prezenta incalcarii drepturilor individuale fundamentale, in orisicare masura. Deci, Statul bun este eventual Statul redus la rolul de gardian al drepturilor fundamentale si mai ales acela care nu poate creste in mod autonom dincolo de acest rol. Insa problema este ca odata acceptat monopolul asupra elementelor care pun in mana Statului suficienta forta pentru a proteja, este de fapt foarte dificil sa controlezi evolutia acestuia… Statul mic si bun se va transforma, aproape cu necesitate, in Statul mare si rau…

2. (comentariu adresat lui Observator)
În primul rand nu cred ca Statul reprezinta acel gen de necesitate istorica ce place sa fie evidentiata de cei care vad determinism istoric in orice aspect al existentei societatii umane. Eu sustin mai curand ideea ca desi Statul este azi un model social larg acceptat de comunitatile umane, din ratiuni care tin desigur si de structura fiintei umane, asta nu inseamna ca ar fi o etapa necesara sau ca este singurul model organizational posibil. Cu siguranta a fost si este unul de succes, intr-un anume sens, permitand scurtcircuitarea deficitelor de cooperare in comunitate si implementarea unor structuri functionale chiar si acolo unde legaturile comunitare slabe si calitatea scazuta a leadershipului natural ar fi impiedicat sau ingreunat aceasta. Statul nu face dintr-o comunitate slaba una puternica, dar permite importul unor modele organizationale, cu efect compensatoriu. Coeziune prin coercitie. Eficienta prin restrangerea deciziei. Dar adevaratul motiv pentru care comunitatile au adoptat aceasta forma organizationala, a fost violenta si protectia impotriva ei. De unde si teoria contractului social. Pe cale de consecinta, daca scoatem violenta din ecuatie, dispare si motivatia cea mai puternica de a sustine astfel de structuri, precum statul si monopolurile sale. Prin urmare, am putea spune ca optiunile sociale la dispozitie sunt direct proportionale cu capacitatea de cooperare in cadrul societatii, gradul de adeziune la un cod fundamental de principii legale si morale si evitarea violentei.

Read Full Post »

Stat, Corporație, IMM – guest-post Mitzaa Biciclista

Statul, în relația cu cetățeanul, este un furnizor de servicii: învățământ, sănătate, protecție socială, juridică, de mediu etc. (Am însă convingerea că o parte din aceste servicii se pot scoate de sub controlul statului). Individul, prin însăși apartenența sa la cetățenie, se obligă să răsplătească aceste servicii prin achitarea taxelor către bugetul Statului. Toate bune și frumoase până aici.

Problemele apar când serviciile oferite de Stat scad calitativ dar cresc la preț, fără a exista un control de calitate al acestora, fără a exista concurența, imperios necesară, care să ridice nivelul calitativ al acestor servicii și, ca și când asta nu ar fi destul, mai apare și fenomenul extraserviciilor de care nimeni nu are nevoie și pe care nimeni nu și le dorește dar este obligat, prin lege, să le achite. Cetățeanul, dacă nu-și achită taxele impuse și obligatorii, este pedepsit de lege. Legea Statului, desigur. Statul, dacă nu oferă calitate și integritate serviciilor puse la dispoziția cetățeanului, nu suportă niciun fel de penalități. De niciun fel.

Sigur că, pentru a defini mai corect obligativitatea taxelor, ar trebui să redefinim serviciile oferite de Stat, numindu-le scopuri comune ce sunt realizate cu ajutorul finanțării venite din partea cetățenilor.

O altă problemă apare când bunurile publice oferite de Stat, cresc ca număr și, așa cum am spus mai sus, scad calitativ prin consecință, de aici rezultând și incapacitatea Statului de a recupera în mod justificat, taxele impuse (mai mult opresiv decât prin consens) cetățenilor.

Am citit pe undeva că Hegel își închipuia că Statul ar trebui să reprezinte rațiunea însăși ori toate exemplele de până acum ne demonstrează că Statul este cel mai grav factor de iraționalizare.
Este ca o luptă inegală. Statul are la dispoziție metodele persuasive, punitive și opresive. Cetățeanul, în mod ironic, nu are la dispoziție decât legea Statului pe care trebuie să o respecte.

Eu nu am nimic cu organizațiile de tip corporatist, cum greșit ar putea interpreta unii ci, dacă ar fi să înțelegem faptul că Statul nu este altceva decât un furnizor de servicii(bunuri publice-dacă vreți), atunci dumnealui Statul ar trebui să reconsidere la modul cel mai serios, poziția în societatea economică a IMM-urilor și a microîntreprinderilor. În fond și la urma urmei, dacă Statul s-ar privi pe sine însuși ca un producător de servicii, ar considera mult mai mult micii clienți vis a vis de marii clienți. Aparte că aceștia sunt cei mai obedienți, sunt și mai buni platnici și asigură mijloacele financiare viabile atât de necesare aparatului bugetar. Pe un producător adevărat nu-l interesează foarte tare câțiva clienții mari care îi pot zgudui piața, dictându-i prețuri sub calitate și care, în final, devin răi platnici. Nu ne încălzește cu nimic un cec uriaș care se încasează mult prea târziu sau chiar niciodată. Producția se întreține cu ajutorul micilor clienți, mici și mulți. Psihologic vorbind, cetățeanul individ este neagresor dar ușor de agresat, pe când corporația individualistă se poate transforma oricând într-un agresor feroce de mare calibru.

Dar când spun că cetățeanul individ este ușor de agresat mă refer și la influența parentală pe care o are Statul asupra individului, care influență, în foarte multe cazuri, chiar dacă este opresivă sau tocmai fiindcă este opresivă, dezvoltă sindromul Stockholm la indivizii incapabili să-și gestioneze singuri resursele capacitive. Asta și dacă le au, desigur.

Un exemplu foarte clar îl vedem în Neamțu zis Țiganul care trăiește drama victimei ce fraternizează cu torționarul, în cadrul unui complicat proces de alterare a personalității. Individul incapabil de a-și gestiona singur deciziile sau ideile și pe care îl liniștește doar prezența tutelară a stăpânului care să-i dicteze ce să facă și când.

Sigur că nu am obrăznicia de contesta obligativitatea existenței unui minim de socialism care trebuie să aducă normalitate în orice democrație. Nu tot ceea ce realizăm prin liberă inițiativă trebuie să se întoarcă în mod integral tot la noi ci, așa cum este firesc, o parte trebuie să se întoarcă și la cei mai puțin favorizați, cei mai puțin pregătiți (intelectual, profesional, fizic, cerebral sau cum doriți) să aibă un minim standard al nivelului propriu de trai.

Statul (și aici am să pun accent pe Statul român), reconsiderând în mod corect poziția sa față de cei menționați de mine ca alcătuind ceea ce se numește IMM sau microîntreprindere, ajută la dezvoltarea unui important segment din coloana sa vertebrală. Este segmentul care, fără prea multe implicații în schemele politice sau cele de tip mafiot, asigură prin consensul lor verticalitatea și echilibrul necesar dezvoltării durabile.

Comentariul meu nu se vrea o lecție de economie ci, prin tot ce am susținut mai sus am vrut să reamintesc câteva noțiuni elementare pe care orice individ cu minime cunoștințe dobândite în școală, le știe deja.

A fi captiv între limitele strâmte ale unei concepții ce-ți induce acceptarea unui sistem opresiv, nu demonstrează decât ușurința cu care un individ de tip comun poate fi ghidonat de incapacitățile proprii.

Și ca să nu creez confuzii, precizez încă o dată că sub nici un fel nu minimalizez marile corporații sau aportul acestora la dezvoltarea unui stat, dar continui să susțin că nu trebuiesc favorizate legislativ în dauna IMM-urilor sau microîntreprinderilor, lucru care nu poate fi realizat decât de un stat cât mai minimal. Adică, de ce nu, un stat care să asigure protecție față de agresiunile ce pot fi comise împotriva societății care formează Statul respectiv, dar și să asigure protecție față de agresiunile ce pot fi comise împotriva fiecărui cetățean în parte.

Read Full Post »

Falimentul Statului – o discuție despre nimic

Recunosc că sunt printre cei care se uită cu amuzament și chiar o oarecare bucurie la problemele STATULUI, fie el grec, spaniol, francez sau american. Sunt convins că nu vă spun nicio noutate. Pur și simplu nu cred că statul, așa cum a fost gândit în ultima sută de ani, mai poate funcționa eficient.

În ultimii ani am fost în vacanță în Grecia și chiar mă întrebam ce pot avea în comun grecii care muncesc și câte 14 ore pe zi cu falimentarul stat grec. Nimic. Uitați-vă și la noi și încercați să găsiți ceva în comun între paraziții care populează ministerele și companiile de stat și cei care lucrează peste 50 de ore pe săptămână în companiile private pe salarii mai mici decât cei din prima categorie. Tot nimic.

Chiar mă gândeam la un cunoscut, lucrător 9-to-5 la stat, care mă întreba ingenuu: cu ei, cei care nici nu vor nici să facă ceva stresant (cum ar fi să-și deschidă propriul business sau să lucreze într-o companie privată) și nici nu vor să spetească muncind (pentru că seara tot omul lucrător la stat bea o berică cu prietenii), cu ei ce se va întâmpla? Și uite că răspunsul vine din America. Nimic. Când nu vor mai fi bani, pur și simplu nu le va mai plăti nimeni salariile.

Așa că stau și mă amuz cu știrile despre falimentul probabil al statului american. Oricum nu ar fi prima oară. Au fost încă alte 18 cazuri începând cu 1976. Așa că sunt tare curios să văd ce se va întâmpla de această dată. Punem pariu că nu se va întâmpla nimic?

Există vreo soluție la problema ineficienței guvernelor centrale? Firește că exclud din start „soluțiile” îngrădirii libertăților cetățenești și a dictaturilor. Nu cred că cineva și-ar dori să trăiască în Rusia, China, Venezuela sau Cuba.

În filmul de mai jos vă propun un punct de vedere interesant si poate o solutie. Până la urmă nici măcar Traian Băsescu nu a fost chiar un primar slab. Ci doar un președinte dezastruos.

Read Full Post »

Despre taxe (și evitarea lor)

Probabil că ați auzit despre audierea lui Tim Cook, CEO-ul Apple în Senat pentru evitarea taxelor din SUA. Se spune că Apple a evitat să plătească peste 44 miliarde de $ taxe prin deschiderea de off-shore-uri, dintre care cel mai important este în Irlanda. Cazul Apple nu este singular, anul trecut în septembrie, același subcomitet a investigat și Microsoft și Hewlett-Packard.

La prima vedere pare că toată această alergătură a IRS-ului (Internal Revenue Services – fiscul american) după off-shore-uri ar însemna că acesta sunt ILEGALE. Ei bine, NU SUNT. Însă utilizarea lor trebuie făcută cu mare atenție pentru că e foarte ușor ca domnul STAT și ai săi birocrați tembeli să ajungă la concluzia că facturile, serviciile sau bunurile livrate între diversele companii dintr-un grup nu sunt ortodoxe. Și atunci să te ții controale și audieri, așa cum face statul american cu cele trei companii mai sus amintite.

Exact din acest motiv, IMM-uri nici nu se gândesc să facă un astfel de exercițiu. Câteva săptămâni de control te scot automat din business. Statul te tratează automat ca pe un dușman al statului, ne-ținând cont că de fapt tu-i plătești serviciile mizerabile și abuzive. De asta spuneam că mi-ar plăcea să avem un partid al IMM-urilor. Chiar visam la o lege care să-i interzică statului să vină în control fără să te anunțe cu foarte mult timp înainte că vine să te deranjeze, iar la sfârșit, în funcție de câți oameni a deranjat din treabă, să-i faci factură de servicii. În fond nimic nu este gratis pe lumea asta. Cu excepția serviciilor prestate statului pentru că așa „ne obligă legea”.

Pot să visez mai departe? Iar dacă factura pe care i-o servești statului, plus costurile trepădușilor statului veniți în control sunt mai mari decât suma „recuperată” (pe care bineînțeles ai voie să o contești în instanță), birocrații care au venit în control și șefii lor care au aprobat controlul să fie automați dați afară ca să se învețe minte să-i mai deranjeze cu prostii pe cei care le plătesc salariile.

Vise, vise… Mă opresc acum din visat pentru că mai trebuie să plătim și taxe. Altfel cu ce ar funcționa statul?

PS: Aveți aici și articolul care m-a inspirat și care conține sfaturi utile despre cum să eviți taxele. Dar doar dacă sunteți mare corporație americană.

PPS: Și bineînțeles excelentul articol (pe care l-am mai citat aici) „Taxation is theft – so why do Americans put up with it?”. 6 miliarde de ore pe an consumate în SUA pentru calculul taxelor? Aberant.

Iar povara pică tot pe amărâtul din clasa medie. De ce? Citiți și enervați-vă. Nu bogații duc în spate statul. Fiecare nouă „îmbunătățire” a sistemului de taxare creează noi oportunități pentru cei bogați și noi capcane și bătăi de cap pentru ceilalți. Deci dacă vreun politician încearcă să vorbească de „taxare diferențiată” întâi trageți și dacă mai respiră puteți să-l întrebați la ce s-a „gândit”.

Read Full Post »

Apocalipsa mini-antreprenoriatului sau Timpul Probabil pe urmatorii 50 de ani

Viitorul apropiat apartine corporatiilor. Un proces lent, care a inceput acum 4-5 ani. Sunt singurii care pot intocmi planuri credibile, dovedesc o oarecare bonitate, singurii care au stomac sa digere, singurii care se pot regenera. Chiar si creste, din pacate din celule diforme, mutante (canceroase) alimentate de neglijenta, indolentza, lacomia, incultura societatii.

Micul Intreprinzator va iesi foarte jumulit din anii astia. Pe masura ce trece timpul se va decapitaliza masiv (daca nu s-a intamplat deja) consecinta a reducerii consumului in mai toate domeniile. Multi depind de firme mari, de fapt asa si-au si construit afacerea, pe comfortul si lenea acestora. Odata ce un client mare incepe restrucrurarea costurilor tu ca prestator mic nu esti nimic altceva decat un efect colateral.

Desi bancile vor vrea sa crediteze, numarul celor eligibili se va reduce drastic. Nici macar nu vom asista la un proces de polarizare a afacerilor, caci cel de polarizare a capitalului este inevitabil, unele afaceri pur si simplu vor disparea si nu va fi pus in locul lor nimic.

Somajul va creste, Statul se va incorda sa suplineasca lipsa de investitii de pe piata, va deveni si mai agresiv si dur cu cei mici, doar pe motiv ca nu a fost atent (nici macar dur) cu cei mari.

Micile intreprinderi prin reprezentantii lor vor ceda nervos din disperare si isi vor ruina pana si putinele contracte de care mai dispun, pe motiv de intarzieri la plata. Firmele mari vor substitui serviciile acestora prin departamente interne, ineficiente, dedicate sa suplineasca nevoia prestatiilor outsource-izate anterior. Vom fi martorii unei economii de subzistenta, un exod masiv al putinelor creiere ramase, mai grav, o daramare a capitalului antreprenorial.

Antreprenorul este un self-made man. Ambitios, orgolios, de multe ori frustrat. Prin forte proprii a reusit sa construiasca ceva si e mandru de ce a iesit. Din pacate s-a obisnuit sa castige (nu ma refer la bani), e ca un pugilist pe varf de cariera care are la activ 38 de victorii dintre care 8 prin KO, nu a cunoscut infrangerea. La prima infrangere va invata frica, se va indoi de el, nu va mai putea reveni in ring.

Unii nu vor mai putea fi ulterior nici angajati buni, tot timpul vor trai nostalgia afacerii lor, vor avea mereu tendinta sa se intoarca in libertate, se vor simti ca un animal la gradina zoologica la noul loc de munca. Vor avea impresia ca ceilalti colegi il privesc ca si pe un infrant, ori asa ceva este contra respectului de sine. Unii vor pleca din tara, unii se vor apuca de bautura, unii vor ajunge in mizerie, altii isi vor pune capat zilelor. Cei mai puternici, dupa o auto-lobotomizare fortata se vor aciui la Stat, citind ziare si rezolvand integrame in scop de protest, razand de sefi (majoritatea mai prosti ca ei).

Cei mai norocosi dintre intreprinzatori, putin, vor fi fortati sa se apropie de politic pentru a supravietui, unii care pana atunci nu concepeau idea o vor face din disperare. Controlul Statului va creste, intrucat acesta se va autoresponsabiliza progresiv sub presiunea maselor si a saraciei. Va distruge si ultima farama de mica initiativa, grabind procesul de corporatizare. Vor trece generatii pana cand procesul se va inversa si asta nu se va intampla decat tot ca urmare a maselor revoltate din cauza nivelul de trai si abuzurile celor care au apucat la conducere. Tot cei care au promovat Statul ca un monolit il vor sparge in bucati, lumea se va trezi la viata, insa asta va dura ani si ani…

Vedeam multe filme SciFi cu un viitor sumbru in care Primarul era si Sef de Post, proprietarul corporatiei care controla orasul. Detinea si utilitatile: apa, gazul, electricitatea, pana si aerul. De mijloacele de informare (media) nu mai vorbesc. Te urmareau prin gari, statii de autobuz, holuri etc. Banii disparusera, nu mai aveau rost. Se trecuse de la Capitalism la un nou tip de sclavagism.

Societatea nu mai poate absorbi inca un soc major. Iar socul nu trebuie sa fie neaparat material, cel psihic e mult mai periculos. Oricat ar parea de aberanta, fictiunea dispune de doza ei de credibilitate intrucat contine un element de baza: plauzabilitatea. Celalalt element, probabilitatea nu prea conteaza, intrucat exista si evenimente cu probabilitate nula care au loc in natura.

Nu inseamna ca daca n-am fost martorii unui astfel de eveniment nu se poate intampla. Unii vom fi fortati sa inventam un nou tip de matematica, cea a catastrofei, in care daca ni se intampla un dezastru o vom intelege si ne vom supune acesteia. Ceilalti vor trai linistiti cu matematica existenta, optimista.

Read Full Post »

În ogradă – guest-post Mitzaa Biciclista

În ograda cu fâneţe
Sunt mai multe acareturi,
E şi-un grajd, sunt şi coteţe
Cresc vite şi păsăreturi.

E poiata plină, toată,
Zici că-i o comunitate,
Fiindcă-i toată populată
Taman ca-ntr-o societate.

Peste toți și peste toate,
Țanțoș, e stăpân cocoșul,
Plin de pene colorate.
Mândru este, luminosul!

El e motorașul care,
Pe un gard fiind cocoțat,
Pune lumea în mișcare
Animând cu al lui cântat.

El e cel ce-are habar
De nevoile din curte,
De cotețe, de hambar
Ori de grijile mărunte.

Peste el, rege-i țăranul,
Proprietar de drept. E STATUL!
LUI îi dă cocoșul banul
Să-și păstreze habitatul.

Și plătește cu penajul
Dări, țăranului isteț.
Așa-i dacă ai curajul
Să faci biznis din coteț.

Dă o pană și trei ouă
Dijmă, fiindc-are umbrar
La găini, și nu îi plouă
În locașul din cuibar.

Pe munca de dimineață
Dă cinci pene. De cântat.
E-o taxă de suprafață
Să-și țină ciocul curat!

Pe scurmatul după viermi
Zece pene dă, cinstit.
Când câștigi mai stai să cerni?
Deci: impozit pe venit!

Fiind cu cloșca însurat
Mai plătește un tribut,
Din coadă o pană a dat.
Este taxa pe futut!

Hai nu râdeți că-i pe bune,
Nu vreau să spun prostioare,
Doar vorbeam de-o taxă anume,
Se cheamă școlarizare!

Lista taxelor e lungă,
Până mâine să tot scriu.
Măcar penele s-ajungă!
Dar cocoșul? Mai e viu?

Voi, drag public cititor,
Sunteți în acest pamflet,
Cocoșul contributor,
Bun de plată, pe concret!

Încă de când v-ați născut,
Că de știți sau de nu știți,
Chiar cu aer de-ați crescut,
STATULUI, taxe plătiți!

Poezia îi este dedicată lui Porthos, un antifan al taxelor plătite degeaba.

Read Full Post »