Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘SUA’

Recunosc că sunt printre cei care se uită cu amuzament și chiar o oarecare bucurie la problemele STATULUI, fie el grec, spaniol, francez sau american. Sunt convins că nu vă spun nicio noutate. Pur și simplu nu cred că statul, așa cum a fost gândit în ultima sută de ani, mai poate funcționa eficient.

În ultimii ani am fost în vacanță în Grecia și chiar mă întrebam ce pot avea în comun grecii care muncesc și câte 14 ore pe zi cu falimentarul stat grec. Nimic. Uitați-vă și la noi și încercați să găsiți ceva în comun între paraziții care populează ministerele și companiile de stat și cei care lucrează peste 50 de ore pe săptămână în companiile private pe salarii mai mici decât cei din prima categorie. Tot nimic.

Chiar mă gândeam la un cunoscut, lucrător 9-to-5 la stat, care mă întreba ingenuu: cu ei, cei care nici nu vor nici să facă ceva stresant (cum ar fi să-și deschidă propriul business sau să lucreze într-o companie privată) și nici nu vor să spetească muncind (pentru că seara tot omul lucrător la stat bea o berică cu prietenii), cu ei ce se va întâmpla? Și uite că răspunsul vine din America. Nimic. Când nu vor mai fi bani, pur și simplu nu le va mai plăti nimeni salariile.

Așa că stau și mă amuz cu știrile despre falimentul probabil al statului american. Oricum nu ar fi prima oară. Au fost încă alte 18 cazuri începând cu 1976. Așa că sunt tare curios să văd ce se va întâmpla de această dată. Punem pariu că nu se va întâmpla nimic?

Există vreo soluție la problema ineficienței guvernelor centrale? Firește că exclud din start „soluțiile” îngrădirii libertăților cetățenești și a dictaturilor. Nu cred că cineva și-ar dori să trăiască în Rusia, China, Venezuela sau Cuba.

În filmul de mai jos vă propun un punct de vedere interesant si poate o solutie. Până la urmă nici măcar Traian Băsescu nu a fost chiar un primar slab. Ci doar un președinte dezastruos.

Read Full Post »

Probabil că suntem cu toții de acord că SUA nu mai este (unii ar spune că nu a fost niciodată) modelul de societate pe care să-l vezi aplicat acasă. Cu o datorie publică de aproape 17 trilioane de dolari, care continuă să crească alarmant, pentru că niciuna din părți nu dorește să taie din cheltuielile publice, ba chiar dimpotrivă, SUA pare că se îndreaptă către un dezastru iminent. Firește că nici statele din Uniunea Europeană nu se simt mai bine.

Sunt oare democrațiile sortite unui destin implacabil? Sunt mai bine adaptate pentru succes non-democrațiile de tipul Chinei? Sigur că se poate discuta dacă China este cu adevărat o non-democrație, dar nu vreau să reiau dezbaterea purtată pe această temă anul trecut.

V-aș propune mai degrabă o discuție pe tema factorilor ce au alterat succesul modelului american de organizare socială. Zilele trecute am văzut episodul pilot din „The Newsroom”, care debutează cu o dezbatere publică pe teme politice. Postez mai jos fragmentul cu pricina, cerându-mi anticipat scuze celor ce nu vorbesc limba engleză.

La întrebarea pusă de unul din studenți: „De ce America este cea mai grozavă țară din lume?”, liberalii răspund „diversitate și oportunitate”, iar conservatorii „libertate și libertate”, însă răspunsul potrivit pare a fi „America nu mai este cea mai grozavă țară din lume”. Vă invit să încercăm să descoperim „de ce?”. Care au fost cauzele care au erodat fundamentul unui remarcabil model de societate. Se mai poate oare face ceva? Sau ne îndreptăm către un nou „ev mediu întunecat” așa cum s-a întâmplat după prăbușirea Imperiului Roman?

Read Full Post »

Am citit în dimineața aceasta o știre despre declarațiile lui Donald Trump în timpul unei emisiuni la Fox News. Deși îmi este profund antipatic, cele spuse de el mi se par teribil de adevărate. Conform lui Trump, Statele Unite vor deveni o Grecie sau o Spanie la o scară mult mai mare, trăgând în abisul ruinei financiare o bună parte a economiei mondiale.

Se poate evita o astfel de catastrofă? Probabil că da. Însă nu cu politicienii actuali. Debitul SUA se apropie rapid de 17 T$ (trilioane de dolari), iar situația se înrăutățește continuu pentru că la venituri de aproximativ 2.7 T$, statul american cheltuie peste 3.5 T$, având un deficit de peste 0.8 T$ anual (http://www.usdebtclock.org/).

Diverși „economiști” se încăpățânează să blameze criza subprime pentru problemele actuale, când adevărata problemă este una elementară: nu se poate trăi la nesfârșit pe datorie. Nici măcar statele, oricât de mari ar fi ele nu pot cheltui mai mult decât au la nesfârșit. Până la urmă, ziua fatidică când nimeni nu va mai împrumuta nimic niciun stat supra-îndatorat, fie el Grecia sau Stale Unite este inevitabilă.

În disperare de cauză, statele au început să blameze „lacomele” corporații pentru evitarea LEGALĂ a taxelor tot mai mari pe profit, uitând că prin simpla funcționare se plătesc taxe pe valoarea adăugată sau pe veniturile salariaților. Dacă v-ați uitat pe linkul de mai sus, „corporate tax” reprezintă doar o mică parte din veniturile bugetare. Firește că adepților statului le va trece imediat prin cap că tipul acesta de taxe ar trebui mărite. A încercat Grecia „soluția” aceasta și s-a trezit că majoritatea companiilor mari și profitabile (Coca Cola Hellenic de exemplu) s-au relocat imediat, lăsând în urma lor un gol imens, șomaj și falimente ale furnizorilor locali. Sigur că o minte bolnavă se poate gândi să facă cum se făcea altă dată cu iobagii și să le lege de glie. Spre exemplu prin naționalizare.

Din păcate pentru adepții acestui tip de „soluții” (de exemplu Iepurilă), problema rămâne pentru că nimic nu împiedică proprietarul să-și mute sediul într-o țară mai normală din punct de vedere al taxării și să-și ia cu el contractele, lăsând compania naționalizată să moară singură.

Din păcate problema deficitelor este rezultatul democrației absurde în care majoritatea votează pe cel mai „generos” politician. Generos nu cu banii personali, ci cu banii publici rezultați din taxare. Cât timp se poate trăi lejer din banii altora, se vor găsi destui doritori să o facă, iar aceștia vor deveni clientela sistemului, gata oricând să voteze pe cei ce vor DA mai mult. Se creează astfel un cerc vicios, în care paraziții se înmulțesc exponențial, iar cei parazitați se sufocă rând pe rând sub povara primilor.

Întotdeauna există explicații pentru utilitatea banilor publici. Învățământ, sănătate, ordine publică, justiție, etc, toate sunt necesare. Este oare necesar ca ele să se facă din banii publici? Nu sunt servicii ce pot fi cumpărate prin cerere și ofertă pe o piață liberă? După părerea mea, aceasta este una din soluțiile problemei.

Cea de a doua, este de a interzice deficitul bugetar prin legea fundamentală. Așa cum toate companiile cheltuie mai puțin decât încasează pentru a fi profitabile și deci sănătoase, cred că și statele ar trebui să facă același lucru. Altfel Ziua Judecății este inevitabilă.

Până atunci vă urez „Happy Judgment Day!” alături de Statele Unite.

UPDATE: având în vedere și repatrierea lui Omar Hayssam, eu zic că ar trebui să extindem urarea și către (cel care se mai numește încă) Președintele României.

„Preşedintele Traian Băsescu a declarat, vineri, că nu confirmă că Omar Hayssam a fost preluat din Siria, nici că a fost repatriat cu un avion al Armatei Române şi nici că a fost repatriat în baza unui acord de extrădare. […]

„Cum să vă spun, când România a efectuat o operaţiune neautorizată pe teritoriul altui stat?

Când a plecat, Omar Hayssam nu avea niciun mandat de a nu părăsi ţara, nu discut de ce, şi nu se ceruse niciun sistem de supraveghere al vreunei instituţii, fie că ar fi fost al MI sau SRI. Deci, în 2006, când a plecat din ţară, Omar Hayssam putea fi acuzat de trecerea frauduloasă a frontierei de stat, lucru pentru care a şi fost condamnat la doi ani de închisoare. A devenit problemă fundamentală pentru instituţiile statului când a fost condamnat la 20 de ani de închisoare pentru terorism. Această condamnare s-a produs în 2008 şi atunci a fost obligaţia structurilor de securitate să îl aducă în ţară pentru a se împlini dispoziţiile justiţiei. Abia din 2008 a devenit un obiectiv major în vederea împlinirii justiţiei”, a arătat Traian Băsescu.

Băsescu a precizat că, din acest moment, consideră misiunea sa încheiată în cazul Hayssam.”

Read Full Post »

Dacă ați apucat să urmăriți știrile de astăzi poate că ați observat că luni și marți se vor întâlni liderii G8 în Irlanda de Nord. Printre ei se află și Vladimir Putin, care va avea o întâlnire separată cu Barack Obama de aproximativ o oră. Însă la sfârșitul întâlnirii cei doi nu vor face o declarație comună, semn probabil că unul din ei (oare cine?) nu consideră întâlnirea ca fiind suficient de importantă pentru așa ceva.

Altădată, o întâlnire a liderilor celor două blocuri militare ar fi fost capul de afiș al tuturor știrilor. Astăzi este doar o știre minoră, un fel de „add-on” la întâlnirea mult mai importantă a liderilor G8. Firește că pe agenda discuțiilor se va afla și situația din Siria și ar fi trebuit să se afle și subiectul mult mai fierbinte al Iranului.

Din nefericire pentru Rusia, problema iraniană pare a se rezolva de la sine. Un nou președinte, adept al moderației în relațiile cu vestul a fost ales din primul tur de scrutin. Ca atare, pericolul unui război cu Iranul pare a dispărea de la sine. În acest context, lupta pentru putere din Siria, unde președintele Al-Assad susținut de ruși se luptă cu opoziția pro-occidentală pare a fi rămas fără vreo miză semnificativă. Iar Rusia se vede încă odată umilită și redusă la statutul de putere periferică.

În același timp chiar și economic problemele Rusiei se înmulțesc, iar soluțiile rămase la dispoziția lui Vladimir Putin sunt tot mai puține. Iar demonstrațiile militare de forță din Marea Neagră stârnesc animozitate doar vecinilor ca Polonia sau România, rămânând ignorate de marile puteri vestice.

Și din nou din nefericire pentru Rusia, puterea militară a Chinei, crește odată cu cea economică, iar China se gândește cu siguranță că a cedat mult prea ușor Rusiei controlul regiunilor slab populate, dar bogate în resurse, din est. E de așteptat un război chino-rus? Cu siguranță că nu în următorii ani. Însă e posibil ca unele zone din estul Federației Ruse să decidă singure că le-ar fi mai bine alături de chinezi.

V-ați gândit vreodată ce ați face dacă ați fi în papucii lui Vladimir Putin?

Read Full Post »

Din start o să spun că titlul induce un pic în eroare, corect ar fi trebuit să fie: China – „meritocrație” plus „democrație”, veți vedea pe parcurs de ce.

Discuția de ieri seară cu Isabel despre China m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva, prinși în capcana modelelor vestice de guvernare, ignorăm posibilitatea existenței altor mecanisme de selecție a liderilor politici, mai eficiente decât arhi-uzitata „democrație”. Și mă refer în primul rând la China și Singapore. E adevărat că sistemul politic chinez l-a produs și pe Mao. Sau mai corect spus, Mao este cel care a creat China comunistă, fundamentul Chinei moderne de astăzi. E adevărat că în secolul trecut a trecut prin turbulențele și dramele Marelui Salt Înainte și ale Revoluției Culturale. Însă de la Mao au trecut aproape 40 de ani.

Eu însumi, am realizat că în mod reflex mă gândesc că în China nu vorbim de democrație, ci de un sistem birocratic și în bună măsură corupt. Pe de altă parte, deși birocratic (și posibil corupt) acesta produce constant rezultate mai bune decât „democrațiile” vestice. În orice caz, deciziile liderilor politici chinezi sunt incomparabil mai corecte decât aberațiile populiste care predomină acum în Uniunea Europeană și se răspândesc rapid în SUA. Acest lucru este cât se poate de vizibil dacă ne uităm la performanța economică. E adevărat, nu vorbim (încă) de libertate la nivelul democrațiilor vestice. Există încă cenzură, iar piața liberă încă nu este complet liberă de intervenția statului și a factorului politic.

Însă per ansamblu, deciziile politice sunt mai bune decât ale liderilor UE sau SUA, celelalte două mari blocuri economice. Care este explicația?

În primul rând, ideea de lipsă a democrației e falsă. La nivelele de bază, votul este încă perfect democratic. De fapt majoritatea chinezilor participă la alegerile pentru autoritățile locale. Pentru că este ușor de înțeles pentru majoritatea cetățenilor care sunt problemele cu care se confruntă comunitatea locală și care sunt rezolvările posibile. De asemenea este ușor de evaluat o persoană pe care o cunoști personal, cum ar fi primarul unei localități mici/medii.

Este însă mult mai greu să evaluezi o persoană pe care nu ai întâlnit-o niciodată. Câți dintre voi pot spune că-l cunosc bine pe senatorul sau deputatul care-l reprezintă în Parlament? Cu atât mai puțin pe miniștrii care conduc țara. Aici vorbim de percepții și de aceea de multe ori riscăm să fim păcăliți de un candidat care este bun actor (inutil să dau vreun exemplu).

Din acest punct, sistemul chinez (partid unic) are un avantaj asupra major asupra „lumii libere”. De la Deng Xiao Ping încoace, adică de 35 de ani, Partidul Comunist Chinez s-a transformat treptat dintr-un partid „revoluționar” într-o organizație meritocratică. Pentru că cei aleși sunt promovați potrivit calităților personale și nu democratic, evitându-se astfel principala problemă a „democrațiilor” vestice (și nu numai), mituirea electoratului prin măsuri populiste, care afectează performanța economică pe termen lung și mediu.

În general alegătorii tind să-și urmeze interesul imediat. Cei cu probleme financiare vor vota orice politician care le va spune că „bogații trebuie taxați”, indiferent că rezultatele sunt catastrofale pe termen mediu și lung. Pe de altă parte cei „bogați”, având o mai bună înțelegere a fenomenelor economice, vor fi tentați să se folosească de acest lucru pentru a utiliza sistemul în favoarea lor (prin sponsorizări și donații), modificând lucruri aparent minore, dar generatoare de profituri ușoare. Un astfel de exemplu este ceea ce s-a întâmplat la Hidroelectrica. Înțelege vreunul din noi cu adevărat care este problema acolo? Este cu adevărat ilegal ceea ce au făcut „băieții deștepți”? Drept urmare „săracii” vor ajunge la concluzia că „bogații” fură și de aceea trebuie taxați suplimentar sau chiar deposedați de averile furate, chiar dacă ele au fost obținute legal.

Revenind la sistemul politic chinez, este legitimă întrebarea de ce nu a funcționat corect un astfel de sistem în blocul sovietic și funcționează acum în China. În opinia mea, din punct de vedere politic, sistemul „partidului unic” a funcționat. Chiar a permis reformarea sa democratică în perioada lui Gorbaciov. Principala limitare care trebuia introdusă era limita de două mandate pentru un lider politic (limită pe care chiar și în actualele condiții Putin a ocolit-o cu grație!), care să împiedice preluarea puterii de către un dictator.

Ceea ce nu a funcționat este componenta sa economică. Adică „Planificarea Centralizată” versus „Piață Liberă”. China susține chiar și acum că planificarea centralizată este superioară și ca atare necesară. E de văzut dacă acest lucru este real. E chiar destul de greu de verificat acest lucru în practică, pentru că piața liberă funcționează (e drept cu limitări) chiar și în China.

Indiferent de răspunsurile la aceste întrebări, un lucru este cert: deocamdată (cel puțin) China funcționează mai eficient decât UE sau SUA. Poate că ar fi momentul să renunțăm la veșnica dihotomie occidentală „democrație” versus „autoritarianism” și să ne gândim și la celelalte variante posibile, inclusiv cea chineză.

UPDATE: articolul este bazat pe ideile din articolul (mult mai echilibrat) din Financial Times: „In defence of how China picks its leaders”

Read Full Post »

Din pacate, nu v-am prea putut insoti in ultima vreme in discutiile si disputele ocazionate de vajnicii mei colegi.

De vina sunt evenimente personale care imi rapesc mare parte din timp si energie, dar si un simtamant constant si sacaitor ca ceea ce se intampla necesita mai curand actiune decat reflectie si discutie.

Probabil ca ne gasim in pragul celei mai mari crize pe care omenirea a cunoscut-o. Toate datele indica aceasta. Capacitatea de indatorare a statelor europene este la limita, atat de la limita, incat a intervenit frana “austeritatii”; SUA s-au inrolat intr-o spirala nebuna a datoriei publice care submineaza iremediabil un dolar ce se mentine doar prin calitatea de mediu de schimb cvasiuniversal si prin sustinerea oarecum involuntara de catre o politica a Chinei care nu are alta solutie in jocul pe care il joaca decat subevaluarea monedei nationale si clearingul de dolari din piata proprie.

Cursa tiparnitelor nationale este spre sfarsit, in sensul in care devine din ce in ce mai vizibil, inca o data, caracterul iluzoriu al productiei guvernamentale de bani. De data aceasta insa, efectele sunt transmisibile si transmise in toate directiile.

Spirala cresterii economice bazate pe expansiunea creditului si redistribuirea resurselor prin mecanisme diverse de taxare, reprezinta o constructie artificiala care nu face altceva decat sa distruga fundamentele unei dezvoltari sanatoase si sustenabile. Monopolul productiei de bani, un non-sens economic, genereaza mecanisme de dominatie si control cu urmari cu atat mai devastatoare, cu cat mai atractive sunt efectele pe termen scurt.

Nu este nici un dubiu ca austeritatea, semnificand limitarea cheltuielilor guvernamentale intr-o lume in care intre 50-60% din venituri depind de aceasta cheltuiala, inseamna depresie economica. Inseamna deteriorarea masiva si rapida a aproape intregii economii, intr-o spirala care parcurge intr-un mod accelerat traseul invers al cresterii. Este echivalentul mahmurelii si raului dupa o betie zdravana, cu memoria confuz prezenta a unei euforii ce se vrea permanentizata, indiferent de costuri… Oamenii vor cu indarjire inapoi in crasma, pe datorie.

Cand Guvernele nu mai pot plati, pietele tind sa se blocheze, iar banii de hartie nu isi mai gasesc debuseu, un mare conflict armat are calitatea de a rezolva multe probleme deodata: asigura explozia controlata a conflictelor sociale, suplinirea deficitului de crestere economica, mentinerea guvernabilitatii, a primordialitatii deciziei politice si status quo ului, mentinerea monopolului in emisia de moneda. Atractiv, nu?

Concluzia mea este sumbra, pe termen scurt: suntem la capatul unui experiment politic care se va sfarsi violent. De vina este, ca si in trecut, nefasta simbioza Guvern-Banca (Centrala), care otraveste societatea prin produsul complex reprezentat de oferta guvernamental monopolista de bani si creditul expansionist. Haina atractiva a statului social a fost probabil cea mai buna si originala deghizare posibil a fi aleasa.

Read Full Post »

După formidabilul articol, scris de genialul meu amic, articol din care cel mai interesant și important lucru povestit este că i se cojește pielea de la soare, am stat pe gânduri dacă blogul ăsta are vreun sens. Mai ales că celălalt articol, cel despre Kant, pe care-l așteptam cu nerăbdare, întârzie din motive obiective.

Gândindu-mă însă mai bine am realizat că blogul nostru ilustrează perfect situația stranie în care ne aflăm. Oamenii cu adevărat inteligenți și care au și ceva util de spus, nu au timp să o facă, pentru că au ceva mai important de făcut. Iar cei care nu am nimic de spus și nici ceva cu adevărat util de făcut, au timp din belșug și atunci pot face liniștiți „filozofie” doar pentru a ne arăta astfel cât de geniali sunt. Așa se explică, de ce un mare eseist și filozof precum prietenul amicului meu este considerat un „titan” al gândirii mioritice. Nu pentru că ar fi spus ceva cu adevărat remarcabil. Sau de o certă utilitate. Nu, el ne poate argumenta pe o sută de pagini (slavă domnului că-s doar atâtea), necesitatea unei „etici a intervalului”, de îți vine să te gândești praxiologic despre rudele lui defuncte, prieteni, amici sau discipoli.

Oare din cele douăzeci de milioane de suflete, vorbitoare de limba română nu se pot găsi măcar doi-trei care să poată spune ceva util despre ieșirea din situația actuală? Sincer pe mine mă doare fix în cot cine e la Cotroceni, atât timp cât mă lasă să trăiesc liniștit și nu decide că partidul și statul lui are nevoie de mai mult de jumătate din banii pe care-i câștig. Sigur că este important ca din banii pe care astfel îi colectează, să nu cheltuiască… cu 20% mai mult, încercând să mă convingă că e DOAR 3% deficit din PIB și să-mi justifice astfel alte zeci de miliarde împrumutate și pe care ar trebui să le plătesc tot EU, CONTRIBUABILUL.

Întrebarea este: ce facem dacă se întâmplă asta? S-a întâmplat în Grecia. Se întâmplă aproape peste tot în Europa. Se întâmplă chiar și în Statele Unite. Oare au înnebunit cu toții?

Mai mult, deși criza SUBPRIME a fost declanșată de Măria Sa Statul, prin subvenționarea creditelor subprime, vinovată este… Piața Liberă. E ca și cum, „dacă statul ar da o hotărâre că toate casele se vopsesc în albastru, ulterior i-am acuza pe zugravi că le-au pictat atât de urât în… albastru” („plagiat” după Nicole Gelinas). Mai departe, deși Măria Sa Statul s-a împrumutat împotriva oricărei logici elementare, vinovații pentru criza DATORIILOR SUVERANE sunt… contribuabilii. Pentru că nu plătesc cât și-ar permite. Mai ales cei care au. Pentru că de asta au, ca să dea la cei mai puțin favorizați de soartă. Nu zău? Și dacă nu vreau? Pentru că înainte de a mă gândi la bugetivorii statului care vor muri de foame, sunt obligat să mă gândesc la cei cu care lucrez. Apoi la parteneri și acționari. Apoi la familie. Și de ce, nu la mine însumi.

Hmmm… ce sună greșit în lista de mai sus? Hai să fim sinceri, câți din noi sunt cu adevărat atât de altruiști încât ordinea să fie cea indicată mai sus? Îmi dați voie să ghicesc? NICI UNUL. Altfel lumea nici nu ar mai fi remarcat-o pe Maica Tereza, în mulțimea de altruiști. De fapt e exact pe dos. Și oricine spune că el nu gândește așa ar trebui privit cu suspiciune. Măcar până își da haina de pe el primului cerșetor ieșit în cale.

V-ați gândit vreodată cum s-a inversat sistemul de valori, astfel încât să-i recompensăm pe birocrații, pe hoții și profitorii numiți politicieni și/sau reprezentanții statului? Iar cei care de fapt sunt cei care produc banii și plătesc impozitele să ajungă să fie terorizați de faptul că ar putea greși ceva în labirintul de legi și reglementări contradictorii și să ajungă în închisoare fără a înțelege măcar UNDE au greșit? Și fără a primi măcar o explicație din partea unei Justiții din ce în ce mai greu de înțeles.

Pentru că sutele de mii de paraziți ce populează ecosistemul statului, produc mii și zeci de mii de reglementări. Unele dintre ele în perfectă contradicție, astfel încât indiferent ce ai face vei încălca legea. Sau vei muri de foame. Și tu și partenerii de business și angajații și familiile lor. Trebuie oare să așteptăm ca hoardele de profitori să ducă la faliment statul așa cum au făcut grecii, spunând: nu-mi pasă ce datorii are statul, eu contribuabilul nu-i mai dau niciun ban de pomană. Sau putem alege calea logică, de a trimite la dracu’ atât „stânga” socialistă, cât și „dreapta” crony-capitalismului, înlocuind hoardele de profitori de carieră (politicieni) cu oameni care înțeleg cât de greu se fac banii pe care-i cheltuie cu larghețe ceilalți.

Cum? Pentru asta am nevoie de un alt articol. O pledoarie pentru un stat minimal, dar responsabil. Opusul „welfare state”-ului. Apropo, știe cineva cum se traduce „welfare state”?

În încheiere, un scurt citat din Atlas Shrugged (Revolta lui Atlas), de Ayn Rand: „Mă întrebați ce obligație morală am față de semenii mei? Nici una. Cu excepția obligației pe care o am față de mine. Aceea de a fi rațional”.

PS: Și ca să nu spuneți că ați pierdut atâta timp doar ca să citiți cele câteva idei însăilate pe fugă la întoarcerea de la mare, vă propun demolarea unui alt mit: „pericolul monopolurilor”, ilustrat de povestea fascinantă (după părerea mea) a lui Standard Oil și a „baronului tâlhar” John D. Rockefeller, cel care s-a dovedit a nu fi atât de tâlhar precum l-au ilustrat contemporanii lui. Ba chiar deloc tâlhar, dacă mă gândesc mai bine.

Read Full Post »

Într-un comentariu la articolul precedent, am amintit de posibilitatea unui conflict SUA-Iran. Ar fi interesant de văzut câteva analize pe această temă. Pornesc cu un foarte interesant video-jurnal Al Jazeera, care prezintă cu atenționările lui Ali Khamenei referitoare la răspunsul Iranului la embargoul țărilor vestice, precizând că vor avea loc „represalii” atunci când va veni momentul.

Urmează declarația lui Leon Panneta, secretarul american al Apărării, care anunță că Israelul va ataca în aprilie, mai sau iunie. Cele spuse de el sunt întărite de Ehud Barak: „mai târziu ar putea însemna prea târziu”.

O posibilă alternativă la atacul militar al Israelului este paralizarea băncilor iraniene, prin blocarea accesului la sistemul de tranzacționare SWIFT, care tocmai s-a întâmplat. Întrebarea (pe care și-o pune Russia Today) este dacă se vor mulțumi israelienii cu atât. Și mai ales cum vor răspunde rușii, dacă un atac militar va avea totuși loc.

În timpul acesta, Rusia mai construiește un reactor Iranului, care este tot mai aproape de a avea gata armament atomic, iar Pentagonul se pregătește să atace Iran-ul, mai întâi cibernetic și pregătind o invazie militară. Toate acestea (mă refer la acest paragraf) s-au întâmplat în ultima săptămână.

Vorbim de vara asta. Voi unde vă faceți concediul?

Read Full Post »

La prima vedere, întrebarea de mai sus pare absurdă. Cum să fie „lagăr” când țelurile Uniunii Europene sunt atât de nobile, iar drepturile fundamentale sunt stipulate cu atâta claritate. Să nu uităm însă că și regimurile comuniste au debutat exact în același mod, propunându-și să niveleze inegalitățile și să dea șanse egale și celor mai puțin favorizați de soartă. În timp însă, în lipsa unor valori și repere clare și simple, statele socialiste s-au transformat în uriașe mașinării birocratice în care cei care le operau au devenit de facto proprietarii acestora.

Cu ce este diferită UE din punct de vedere al birocrației de fosta Uniune Sovietică. Cu nimic. Același mecanism abscons, în care „birocrații din Bruxelles” au devenit preoți ai unei religii absurde care recompensează lenea și-i penalizează pe cei care muncesc în numele unei solidarități de tip maoist. Vă amintiți „Marele Salt Înainte”?

Ni se pare că politicienii români sunt corupți? Ce ziceți de cei care conduc UE? Apropo știți cine sunt? Înțelege vreunul din noi ce se discută în spatele ușilor închise? Am fost consultați când s-a decis ca Grecia să beneficieze an după an de ajutoare plătite din buzunarul comun? Mai mult am ajuns în poziția absurdă de a-i pune la stâlpul infamiei pe cei care țin de fapt în spate această aberantă suprastructură, pentru faptul că le-au cerut grecilor să se comporte mai responsabil și să cheltuiască atât cât își permit.

Culmea ridicolului, am ajuns să spunem că de fapt de vină este „capitalismul” pentru eșecul (previzibil) al Uniunii, uitând că acesta funcționează bine mersi în majoritatea locurilor unde oamenii o duc bine, iar poveștile despre criză sunt bau-bau pentru copii neascultători. Mai rămâne să ne minunăm cât „corectă” este „reforma” propusă de Hugo Chavez și să spunem: „uite că se poate și altfel!”.

În SUA, criza a venit și a trecut curățând mizeria lăsată de amestecul statului în piața liberă (criza subprime). Din nefericire pentru ei, în turbulențele astfel create, un populist a pretins că poate și „altfel” și a fost crezut. Marea reformă a sănătății, „Obama Care” aproape că a falimentat statul american. Și în acest caz piața liberă este cea care va corecta, producând uneori mici dezastre, fructele populismului.

Ceea ce contează însă este că NYSE și-a revenit, nivelul de încredere este la cotele de dinaintea crizei subprime ceea ce aduce o rază de speranță în economia mondială.

Nici China, așa-zisul stat „comunist” nu o duce prea rău deocamdată. Ceva însă se va schimba în relația ei cu restul lumii. Dacă până acum a fost lăsată să-și protejeze piața internă (ca și Japonia postbelică până în anii ’90), atitudinea SUA și a UE începe să se schimbe, cerând mai ferm Chinei să își deschidă piața internă liberei competiții. Cum va afecta acest lucru economia Chinei, necesită cu siguranță o discuție mai lungă.

Revenind la „lagărul” UE, am ajuns în situația ridicolă de a-i invidia pe chinezi pentru rezultatele economice, în timp ce, cu frică, ne uităm la modul în care muncesc. Ne place sau nu, UE consumă mai mult decât produce. Iar România, ca și Grecia, continuă să se împrumute pentru a plăti pensiile și salariile bugetarilor. Continuând în acest mod, în mai puțin de zece ani, nu ne va mai împrumuta nimeni, iar datoriile vor trebui plătite. În ce mă privește, m-am resemnat că nu voi primi nicio pensie, deși plătesc de peste 20 de ani contribuția. Mi-e greu însă să mă gândesc că voi continua să plătesc și pentru salariile plătite acum altora.

Poate că totuși cei care au între 25-55 de ani vor realiza că ne îndreptăm încet, dar sigur spre catastrofă. Și poate că unii dintre voi vor decide să se sacrifice și să devină politicieni, nu pentru a se îmbogăți, ci pentru a schimba ce se mai poate schimba din cursul actual al istoriei.

Read Full Post »

« Newer Posts