Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘taxare’

Un interesant articol publicat în revista Nature („Spontaneous giving and calculated greed”), scris de doi cercetători ai Harvard University, prezintă o foarte interesantă corelație între deciziile logice și altruism. Așa cum ne-am și aștepta, deciziile altruiste sunt de obicei spontane, iar cu cât analiza este mai atentă, mai logică, altruismul începe să dispară fiind înlocuit de egoism.

Articolul comentat și în The Crimson Harvard, sugerează că pentru a avea efect asupra maselor, apelul trebuie să fie emoțional și nu logic, pentru că apelul la logică îi va determina pe cei vizați să se comporte egoist (adică rațional).

Concluzia neplăcută este că un politician populist va fi întotdeauna mai eficace decât un politician corect, chiar fără să luăm în considerare faptul că „majoritatea” este formată din indivizi doar parțial inteligenți, adepți ai logicii lui „să mi se dea”. Asta explică și succesul nebun al „taxării bogaților”, al impozitării tranzacțiilor financiare și al demonizării „băncilor lacome”, deși la o minimă analiză logică se dovedește că toate trei sunt acțiuni contra-productive, ca să nu spun stupide.

Un caz interesant este discuția pe tema „băncilor lacome”. Și poate fi generalizat nu numai pentru bănci, dar pentru orice fel de companie. Absurditatea acuzației de „lăcomie” este imediată pentru oricine încearcă să folosească logica și nu emoțiile pentru a gândi. O companie obișnuită are scop profitul și ca atare trebui să se orienteze natural către activitățile care îl maximizează. O companie normală este „lacomă” prin definiție.

În cazul în care o companie nu își propune să fie „lacomă” ea ar trebui să se definească altfel: fundație, organizație non-profit, asociație de locatari, partid politic, adică orice altceva ce nu urmărește maximizarea profiturilor și implicit a dividendelor către acționari.

Una din concluziile neplăcute este că sistemul politic actual, bazat pe decizii emoționale este instabil și neviabil pe termen lung și va trebui înlocuit de altceva. Asta explică și de ce democrațiile pure, precum Statele Unite, deși debutează logic, cu taxe scăzute și limitare a interferenței guvernului în viața privată și economie, ajung la maturitate să se transforme într-un paradis al populismului și al politicienilor iresponsabili (George W. Bush, Barack Obama).

(continuare după prânz)

În principiu sunteți de acord cu concluzia? Căutăm un alt sistem politic, mai puțin vulnerabil la populism? Nu știu dacă democrația trebuie neapărat înlocuită, dar oricum ar trebui limitat dreptul majorității de a decide. Ca să fiu mai clar aș exemplifica.

Vă amintiți decizia „democratică” a atenienilor de a-l sili pe Socrate să bea cucută? Probabil cu toții suntem de acord că e o decizie aberantă și nici măcar majoritatea nu are voie să decidă să ia viața unui om, doar pentru delict de opinie. Ar trebui să-l fi închis? Suntem probabil din nou cu toții de acord cu nici acest lucru nu este rezonabil.

În general, lucrurile legate de dreptul la viață și dreptul la libertate sunt (relativ) ușor de judecat. Mai greu este cu cel de-al treilea drept fundamental, dreptul de proprietate. În primul rând că încă există destui oameni, care nu-l consideră un drept fundamental. Ca atare, furtul este privit cu ceva mai multă larghețe. Aș generaliza și aș zice că perspectiva este cu atât mai relaxată, cu cât societatea este mai evoluată. Să exemplific: în vestul sălbatic unde furtul proprietății private putea lesne genera moartea celui păgubit, furtul (unui cal de exemplu) se pedepsea cu spânzurarea. În societatea modernă, furtul este privit mai mult ca un inconvenient, decât ca pe-o abatere gravă.

Realizăm ce pericole ascunde de fapt, abia când banalul furt se transformă în tâlhărie, cum a fost cazul grupului de turiști atacați cu pietre de hoardele de puradei. Abia atunci realizăm cât de ușor se poate deteriora structura socială, iar primitivismul și sălbăticia sunt doar la un milimetru distanță de furturile din magazine ale acelorași hoarde de sălbatici, pe care le privim mai degrabă cu amuzament, decât cu oroare.

În același mod, toleranța noastră la furtul legalizat prin taxare, fără a primi nimic în schimb, poate degenera ușor în îngrădirea sau pierderea libertății. Sunt tentat să spun că deja acest lucru s-a petrecut, iar cazul domnului Năstase este doar un prim exemplu. Chiar și încercarea de a-l demite pe Traian Băsescu, eșuată, deși au votat cu mult mai mulți oameni pentru demitere, decât cei care l-au ales în 2009, arată că ne va fi tot mai greu să păstrăm clasa politică sub control.

Ca să nu lungesc inutil discuția, vă propun să căutăm împreună completări la „democrație” pentru a evita ascensiunea „populiștilor” și/sau a „dictatorilor”.

Read Full Post »

null

„O societate care alege egalitatea înaintea libertății va sfârși fără a obține niciuna din ele. Iar o societate care va alege mai întâi libertatea, nu va obține egalitatea, dar va fi cel mai aproape de acest lucru. […]

Poți să încerci obținerea egalității doar dând dreptul unora să ia ceea ce aparține altora. Iar ceea ce se întâmplă de fapt este că A și B, decid ceea ce trebuie să facă C pentru D. Exceptând faptul că iau și ei un mic comision pe parcurs.”

Am ales filmulețul de mai jos, în urma unei discuții cu un colaborator apropiat, care a reușit să mă scoată ușor din papuci repetându-mi până la refuz că nu poate crede în „utopii”. De parcă respectarea dreptului de proprietate ar fi o utopie.

Mai trebuie să ținem cont că Milton Friedman vorbește de o societate în general corectă, în care A și B se mulțumesc cu un mic comision. În România sau Grecia, A și B decid ce trebuie să le plătească C, iar pe D îl lasă să moară de foame. Timp de patru ani uită complet de existența lui D, fiind obsedați cum să-l prindă pe C că nu își plătește „obligațiile legale”, iar la alegeri, atunci când au nevoie de votul lui D îl cumpără cu un kilogram de zahăr sau ulei, plătit bineînțeles tot din banii lui C.

Într-adevăr normalitatea a devenit o „utopie”.

Sigur că primul pas ar fi să-i obligăm pe A și B să ne arate ce fac cu taxele noastre transformate în bani publici. Întrebarea pe care mi-o pun este: nu cumva și asta este o utopie? Pentru că A și B știu foarte bine că dacă sunt prea deschiși nu vor mai putea fura nimic.

Singura soluție pe care o văd este să obligăm PRIN REFERENDUM clasa politică să ne arate TOATE cheltuielile pe care le fac în numele nostru. Din păcate de la un timp, totul a devenit „SECRET”.

Read Full Post »

Ați auzit vreodată de „social loafing„? Sau de efectul Ringelmann? E un efect descoperit acum aproape 100 de ani în urma studierii echipelor participante la banalul exercițiu al trasului de frânghie. Practic, cu cât echipele erau mai mari, cu atât efortul individual era mai mic. Printre explicațiile posibile sunt: difuzia responsabilității, senzația că efortul tău oricum nu contează sau mai rău, că ești singurul „fraier” care a rămas să muncească.

Este poate cea mai directă și mai simplă explicație a faptului că „protecția socială” este o idee moartă din fașă. Explică de asemenea de ce taxarea mare și/sau taxarea progresivă determină chiulul social. În fond cine vrea să fie „fraierul de serviciu”? Cel rămas să plătească taxele absurd de mari, în timp ce restul lumii trișează.

În Grecia am văzut avocați arătând cu degetul către cabinetele medicale private care nu emit chitanțe, pentru a fenta fiscul și arhitecți blestemând ambele categorii pomenite mai înainte. Firește, în timp ce făceau exact același lucru. Răspunsul, previzibil de altfel, era: da’ ce io-s mai fraier? Singurii care plătesc cu conștiinciozitate taxele sunt funcționarii de stat. E normal, se discută doar de salariul net la angajare. A încerca să-i faci să înțeleagă cât de mari sunt taxele naște pe fețele lor un zâmbet pe care l-am mai văzut la un boșiman căruia i se explicau proprietățile numerelor din șirul lui Fibonacci.

Oricum, vacanța în Grecia, abia încheiată, mi-a arătat că amicul Aramis are perfectă dreptate. Grecii nu sunt nici pe departe leneși și cheflii. Ba dimpotrivă, cei angajați la companii private sau având propria companie, muncesc deseori mai mult decât colegii lor vestici. Însă au o aversiune (perfect logică) împotriva taxelor, funcționarilor publici, clasei politice și în general împotriva statului pe care-l fentează ori de câte ori au ocazia.

Uitându-mă la ei, locuitori ai unei țări supra-îndatorate și practic falite am realizat că viitorul nu e chiar așa de sumbru. În fond se poate și fără stat. Aștept cu interes falimentul Uniunii Europene. Până la urmă tot răul este spre bine.

Mi-e teamă doar de vreun export nedorit de „capitalism rusesc de stat”. Chiar azi am citit interviul acordat de al nostru președinte suspendat, agenției Vocea Rusiei. Am avut senzația unei discuții amicale între prieteni. Când l-a întrebat de colaborarea cu Securitatea mai avea puțin și formula întrebarea „nu-i așa că sunt prostii acuzațiile de colaborare cu fosta Securitate?”. Sau amintirea episodului cu ciocnirea „Biruinței” de vasele sovietice în Bosfor. Imaginea perfectă a vajnicului lup de mare în luptă cu „dușmanul”. Până și întrebarea referitoare la declarațiile critice ale lui John Podesta, mi s-a părut mai degrabă minge ridicată la fileu. Ocazia perfectă pentru Il Comandante să se prefacă mirat: cine-i John Podesta? Ridicol.

Read Full Post »