Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘taxe’

1. Vă mai amintiți războaiele dintre catolici și protestanți din perioada de glorie a muschetarilor? M-am întrebat, prima dată când am citit despre ele, ca și acum, cui îi pasă dacă liturghia se ține în latină sau franceză? Mulți ani mai târziu, am aflat și unul din răspunsurile posibile la această întrebare. E vorba despre conflictul privitor la „dreptul divin”. Este biserica cea care deține acest drept? Și îl transferă legitimând un rege (șef al statului) ca „uns al lui Dumnezeu” la încoronare?

Sau „dreptul divin” se obține de către regi la naștere, fără să mai fie nevoie de vreun transfer de autoritate divină din partea bisericii? Vă amintiți cu siguranță de Henric al VIII-lea și de conflictul lui cu papalitatea, legat de legalitatea căsătoriilor (cu implicații majore în dreptul de succesiune la tron), ce a dus în final la reformarea bisericii, dar și a Parlamentului astfel încât „dreptul divin” să poată fi transformat în drept legal.

Este practic prima schimbare importantă de paradigmă în războiul pentru putere dintre Biserică și Stat.

2. În lipsa resurselor și în primul rând a banilor, calitatea de „șef al statului” nu prea are mare importanță. E mai mult onorifică. Sursa puterii este dată de controlul mecanismelor de putere: armată, justiție, ordine publică și nu în ultimul rând servicii secrete. Însă acestea au nevoie de bani. Și atunci guvernanții ne INFORMEAZĂ că trebuie să plătim TAXE, cu care aceste servicii publice trebuie plătite.

Există și altă variantă? Firește! Servicii publice pe bază de subscripție. Însă toate serviciile publice sunt opționale? Spre exemplu în cazul unui conflict, cetățenii ar trebui să aibă dreptul să decidă dacă vor sau nu să întrețină armata? Ar putea fi o dezbatere interesantă.

Să discutăm un pic despre serviciile opționale, spre exemplu despre educație. Oare este nevoie de o contribuție obligatorie pentru învățământ astfel încât toată lumea să aibă acces GRATUIT la învățământ? După părerea mea răspunsul este negativ. În primul rând că în acest moment există variante mai eficiente la învățământul standardizat de stat. Cea mai evidentă alternativă este mediul on-line.

Ați auzit vreodată de Khan Academy? Încercați link-ul și veți fi probabil uimiți de bogăția de resurse accesibile. Nu cred că mai avem nevoie de clădirea tradițională de cărămidă, de clase sau de profesori care știu mai bine sau mai prost materia. Cu siguranță avem nevoie de un pedagog, dar și la această problemă există soluții on-line. Poate vă amintiți de soluția „bunicuțelor din Anglia” care supervizau on-line copii indieni. Pentru cei ce nu au auzit-o o aveți aici: „Sugata Mitra: The child-driven education”.

În general, în toate locurile unde există alternativă privată, serviciile ar trebui să fie opționale. Sănătate, ordine publică sau chiar justiție ar putea fi asigurate opțional, cel puțin pentru marea majoritate a problemelor apărute. Firește că va fi nevoie, de o Curte Supremă pentru a rezolva litigiile ce nu pot fi rezolvate prin mediere sau la judecătorii angajați de comunitate. Însă litigiile de acest tip ar trebui să fie mai degrabă excepția decât regula.

3. Este oare posibil să ne imaginăm un stat fără taxe OBLIGATORII? Surprinzător, dar efortul de a imagina un astfel de stat este mai ușor decât v-ați închipui. Chiar a existat un astfel de stat, apărut din revolta cetățenilor față de politicieni și față de taxele absurde și inutile impuse. Probabil că cei mai mulți știu ce este sau măcar au auzit de „Boston Tea Party”, revolta împotriva unei taxe nedrepte, revoltă ce s-a transformat în Războiul de Independență al SUA. De altfel primul Acord al Confederației celor 13 colonii (ratificat în 1781), la punctul 8 prevedea că guvernul federal nu avea voie să instituie taxe. Abia Constituția adoptată la 1787 a permis guvernului federal să impună anumite tipuri de taxe, în general taxe pe teren sau proprietăți, similare cu taxele noastre locale. De altfel banii rezultați nu rămâneau guvernului federal ci se întorceau către statele componente, proporțional cu populația lor.

Este de notat că prima taxă pe venit (de doar 3%), adoptată în 1861 (și crescută conform NEVOILOR STATULUI în 1862 și 1864), pentru a susține RĂZBOIUL Civil, a fost declarată ca NECONSTITUȚIONALĂ în 1881 de către Curtea Supremă. Vedem încă o dată legătura organică STAT-RĂZBOI-TAXE, ce reprezintă în opinia mea problema fundamentală.

4. Iar această legătură nu este specifică perioadei istorice respective. Următoarea încercare de a impune TAXAREA veniturilor a fost de data aceasta înscrisă în Constituția Statelor Unite, sub forma celui de al XVI-lea Amendament, deși sunt state ce nu au ratificat-o niciodată (Connecticut, Rhode Island, Utah, Virginia) sau nici măcar nu au luat-o în considerare (Florida și Pennsylvania).

Dispare astfel exact ideea inițială, aceea de a refuza plata unor taxe absurde impuse unor oameni liberi și începe astfel următoarea schimbare de paradigmă, pe care am putea-o numi războiul Stat-Corporații. Dar despre asta vom discuta într-un articol viitor.

Reclame

Read Full Post »

In fiecare an, Codul Fiscal sufera modificari numeroase si uneori importante. Daca urmarim aceste modificari, de cele mai multe ori ele reflecta efortul autoritatilor de a strange mai multe impozite, de a creste incasarile bugetare. Culmea este ca aceasta sintagma, cresterea incasarilor bugetare, se bucura de o conotatie pozitiva! In vreme ce opusul ei, scaderea cheltuielilor bugetare, detoneaza proteste mici si mari…

O tempore! O mores!

Pana si la cartea de istorie invatam ca birurile erau candva o povara pentru populatie,fie ei tarani, mestesugari ori negustori. Ca erau stranse de multe ori prin exercitarea fortei. Ca duceau la revolte. Desigur, asta era inainte de reinventarea democratiei si mai ales inainte de binefacerea numita statul social. Si totusi, prin ce fenomen, o obligatie urata din rasputeri secole de-a randul in toata lumea, ce se putea impune doar prin forta, a devenit baza existentei civilizatiei occidentale moderne, faurind pilonii ei structurali?

Pe vremuri, o minoritate neproductiva, dar detinatoare a aproape tot ce insemna active de genul teren agricol, pasuni, paduri, etc, etc, storcea o majoritate productiva, contra dreptului de folosinta limitata a acelor active. Era un aranjament total necorespunzator pentru aceasta majoritate, dar aproape imposibil de schimbat. Capitalismul si revolutia industriala pe care a produs-o, au generat in cele din urma premisele ruperii acelui status quo, creand alternative de productie dincolo de marile latifundii si permitand aparitia unor piete complexe, care au reformulat ulterior relatiile sociale – nu intotdeauna pe cale pasnica. Emanciparea politica asociata acestor fenomene a fost in special reprezentata de largirea continua a bazei decizionale prin extinderea dreptului de vot. Acum, va inchipuiti cu adevarat ca o astfel de structura decizionala – votul universal – ar putea duce la proliferarea, consacrarea si institutionalizarea unei pleiade de biruri, cand cei care au acest drept decizional sunt urmasii celor care au suferit secole de-a randul sub povara unor asemenea obligatii? Si totusi asa s-a intamplat. Cum a fost posibil?

Este evident un lucru: in absenta taxelor sau in prezenta unor taxe putine, Statul este mic si neputincios. In primul rand, pentru ca nu se poate sustine pe sine, decat practicand moderatia. Apoi, pentru ca nu prea are nimic de oferit cetatenilor sai, cu exceptia ordinii publice, a legii, uneori o armata… Un aranjament convenabil pentru elite, intrucat face din competitia politica un fel de joc de societate relativ inchis. O situatie acceptabila si pentru cei care cred in proprietate si autodeterminare, pentru ca se gasesc in aceasta pozitie sau pot aspira la ea, si sunt neincrezatori in politica si politicienii care li se baga in casa. Dar odata eliberate mecanismele democratice, o astfel de realitate este de scurta durata. Cei care nu au participat la acel joc se aseaza la masa si aduc cu ei argumente cu greutate: votul celor pentru care acel aranjament nu inseamna mare lucru si care sunt gata sa ofere Statului puterea de a-l schimba, prin intermediul unei parghii ce nu mai pare atat de detestabila atunci cand se schimba beneficiarii: taxarea. Acesta este targul. Noi va aducem la putere, voi puteti strange taxe mai mari si mai multe, pentru a finanta un Stat mai mare si mai puternic, cu conditia ca o parte din bani sa ne revina. Sa mai mentionam ca succesul unui astfel de demers s-a bazat total pe traditia si experienta acestor State de a colecta taxe, dinainte de orisice vise democratice.
Cred ca legatura dintre democratie si taxe este astfel destul de limpede: ele se pot sustine una pe alta, iar unele State moderne, cum ar fi Suedia, au dus acest sistem aproape de perfectiune, intr-un aranjament corporatist suficient de echilibrat incat sa para multora ideal. Pe de alta parte, este de asemeni evident ca taxele sunt o intruziune in proprietate si un atac asupra bunastarii. O economie fragila nu rezista unui astfel de atac, rezultatul fiind acela ca nici bunastarea, nici democratia nu sunt servite. O economie puternica poate sustine taxe, dar taxele nu produc si nu sustin o economie puternica. De unde rezulta ca acolo unde nu exista suficienta bunastare, democratia la randu-i nu prea are sanse, sau este lipsita de continut real. Uitati-va in jur si observati unde exista democratii stabile. Doar acolo unde trocul prin intermediul taxelor este sustenabil. Cat o mai fi. Am putea exprima asta si prin asertiunea ca nu bunastarea are nevoie de democratie, ci invers.

Romania nu face exceptie. Din pacate, prezenta unor politicieni lipsiti de orice viziune care depaseste propria dorinta de putere sau propriul buzunar si deruta populara nu sunt ingredientele din care se poate croi un program national de creare a bunastarii. Sau orice alt program, in general. Intre putinele locuri in care se fac constant progrese tehnice, se numara bineinteles Codul Fiscal. An de an, in lipsa de idei generatoare de crestere economica, Partidele isi pun la treaba specialistii sa stoarca cat mai multi lei din ceea ce altii se chinuie sa realizeze in ciuda stupizeniei si imprevizibilitatii guvernamentale. Trebuie spus ca acesti politicieni sunt cei mai ferventi sustinatori ai democratiei si nu e greu de inteles de ce: poate ca nu este suficienta bunastare pentru toata lumea, dar cu siguranta se va gasi destula pentru ei, cu numarul de voturi potrivit.

Ce aranjament minunat, nu-i asa?

Read Full Post »

Așa cum am comentat și la articolele anterioare, multitudinea de erori economice ale guvernului USL începe să mă facă să regret votul acordat. Nu înseamnă că îl regret pe Emil Boc sau PDL-ul. Mi se par incomparabil mai nocivi decât socialismul moderat al USL-ului. Însă îmi doresc un partid care să nu facă nici tâmpeniile economice ale „stângii” și nici idioțeniile cu iz de tâlhărie ale „dreptei” crony-capitaliste. Așa că vă propun un set de principii pe care mi le-aș dori promovate de un astfel de partid ideal:

1. Interzicerea introducerii de noi taxe sau mărirea celor existente fără referendum.
2. Reducerea taxelor existente, în primul rând cele privitoare la taxarea muncii și eliminarea graduală a contribuțiilor obligatorii de pensie și sănătate.
3. Reforma asigurărilor de sănătate prin eliminarea monopolului statului.
4. Privatizarea completă a învățământului sau eliminarea discriminării între stat și privat la plata subvențiilor pentru educație.
5. Protecție socială limitată strict la cei ce nu pot munci.
6. Depolitizarea aparatului de stat (inclusiv Justiție, servicii, armată).
7. Eliminarea prezenței statului din economie. (la propunerea doamnei Observator)
8. Reducerea cheltuielilor publice și publicarea detaliilor lor (beneficiari, furnizori, etc).
9. Controlul strict al companiilor care fac afaceri cu statul și publicarea detaliilor contractelor cu bani publici (furnizori, marje de profit, sub-contractori).
10. Controlul strict al averii funcționarilor publici (inclusiv Președinte, parlamentari, miniștri, judecători, procurori) și demiterea automată a celor ce nu pot justifica proveniența unui bun sau a unei sume de bani.

O bună parte din ele se regăsesc în strategia lui Sever Voinescu de reformare a PDL (http://severvoinescu.wordpress.com). Altele au fost anunțate de Victor Ponta, cum ar fi „transparentizarea” cheltuielilor publice și depolitizarea aparatului de stat, dar mai avem până la aplicare.

Din păcate la PDL vocea lui Sever Voinescu a răsunat în pustiu, iar direcția bună inițială în care se îndrepta actuala guvernare s-a pierdut și tot mai des auzim de aberații și erori (în general economice) incalificabile.

În concluzie vă invit să comentați cele zece principii pe care le-am propus mai sus și eventual să completați sau să le schimbați.

Read Full Post »

Zilele trecute am primit un filmulet pe mail: “Povestea apei imbuteliate”. Vi-l transmit aici:

Acesta este genul de film-poveste care te face in general sa devii “verde”, “anticorporatist”, etc, fara sa stii exact de ce, doar din impuls. De ce spun “fara sa stii exact de ce?” Pentru ca atunci cand le supui unei analize adevarate, se dovedeste ca dincolo de atractivitatea discursului, ele produc pseudosolutii, de cele mai multe ori pentru ca ataca pseudoprobleme.

Poate ca intr-adevar, consumatorul nu ia intotdeauna cele mai bune decizii in ceea ce-l priveste. A cumpara tigari, alcool, mancare semipreparata sau conservata, apa imbuteliata chiar, nu or fi cele mai bune exemple de comportament matur, inteligent sau sanatos. Dar daca pornim aceasta discutie, nu o vom mai opri niciodata, intrucat ea are atatea variante cate persoane sunt incluse in ea. Acest filmulet insa nu despre aceasta vorbeste, ci despre crearea falselor necesitati de catre corporatii, respectiv cauzarea unor nevoi de consum care, in absenta actiunii tintite a corporatiilor, nu ar fi existat. In speta, obiceiul de a bea apa plata imbuteliata.

In primul rand, sa remarcam ca premisele de la care pleaca autoarea sunt doar partial adevarate: obiceiul de a bea apa imbuteliata este mult mai vechi de anii 70, cel putin in Europa. Dar nu numai. Trec insa peste aceasta, nu este cel mai relevant aspect. In al doilea rand, poate ca punctul de plecare al raspandirii acestui obicei este si credinta ca apa potabila din retea nu este intotdeauna potabila, dar mai curand reprezinta un stil de viata. Oricum, aspectul nepotabilitatii este o realitate in multe zone ale globului, nu neaparat cele mai inapoiate. Intr-o lume in care agricultura este incarcata de pesticide, iar activitatile industriale cresc incontinuu, apa este poate resursa cea mai critica si solicitata. In plus, multe persoane cred ca apa din izvoare naturale este superioara, sub aspectul compozitiei chimice, celei livrate la robinet. Desigur, apa de la robinet poate fi, intr-adevar, cel putin la fel de buna ca multe din apele imbuteliate si vandute la preturi frumusele, dar acesta reprezinta un aspect secundar, atata timp cat accesul la o astfel de sursa este liber si totul se reduce la alegere. Iar influenta asupra acestei alegeri nu se produce intr-un singur sens, orice ar spune autoarea. De aceea nici nu ma simt in vreun fel deranjat de atitudinea ei militanta contra producatorilor de apa imbuteliata, pe care ii considera vinovati de a fi umplut planeta de PET uri prost reciclate/reciclabile. Dar asta nu ar trebui sa o indreptateasca sa considere totul doar o uriasa teorie a conspiratiei, mai ales ca nu incearca vreo demonstratie serioasa in acest sens. Poate ca intr-adevar reclamele pentru apa imbuteliata exagereaza uneori, dar asta fac in general toate reclamele. De aici, pana la a afirma ca imbutaliatorii au creat o falsa psihoza la consumatori este totusi un drum lung, parcurs in acest caz la viteza maxima.

La prima vedere, tot ce spune doamna din film, este aceea ca, in ultimii 40 de ani, consumatorii s-au lasat atrasi intr-o capcana de catre producatorii de bauturi nealcoolice, disperati ca nu mai aveau unde creste, si au inventat o piata, cea a apei imbuteliate. Urmeaza apoi demonstratia, foarte pe scurt, a faptului ca acest produs nu a satisfacut o necesitate reala, ci una artificial creata. Nu poti sa nu fii cucerit de logica aparenta a acestui discurs: de ce naiba bem de fapt apa pe bani, cand o avem, (aproape), gratis? Fara indoiala ca am fost prostiti.
Nu am de gand aici sa fac demonstratia inversa, cred pur si simplu ca fiecare trebuie sa decida pentru el. Dar vreau sa atrag atentia asupra unor chestiuni pe care doamna cu pricina le traverseaza cu aplomb, propunandu-le ca axiome sau principii apriorice.

In primul rand, vorbeste de un anume drept fundamental, acela de a avea apa potabila la dispozitie. Ce inseamna de fapt asta, nu ne spune, asa ca o sa incerc sa explic ce cred eu: dreptul fundamental de a avea acces la o retea de aductiune a apei, destinata consumului. Altfel nu pot formula prezumtia acelui drept de care face vorbire autoarea, si care sa aiba o oarecare relevanta, in context. Dar exista oare un astfel de drept, cu adevarat? Fara indoiala, una dintre caracteristicile comunitatilor dezvoltate este posibilitatea cuplarii locuintelor la retele de apa si canal, dar aceasta este o consecinta a extinderii unui mod de viata si nu un drept material prezumat. De fapt, vorbim mai curand de o obligatie, daca ne gandim ca autorizatia de constructie este conditionata, in multe cazuri, de posibilitatea cuplarii la o retea de apa/canal.

In al doilea rand, acest asa zis drept nu inseamna altceva decat un serviciu oferit catre clienti, contra cost. Chestiunea este cat de transparente sunt aceste costuri. Chiar si autoarea recunoaste, in mod involuntar, ca plateste prea putin pentru apa de la robinet, atunci cand scoate in evidenta o subfinantare cronica de 24 miliarde(sic!), a retelei de apa publica, prezum eu ca la nivelul USA si nu al statului Ohio. Ce s-ar intampla daca pretul apei la robinet ar creste, pentru a acoperi acest deficit? In primul rand, perceptia de “aproape gratis”, s-ar modifica. Ar ajunge in situatia in care am ajuns eu acasa, cand ma uit la factura de apa si nu imi vine sa cred. Si incep sa percep situatia mea de client al retelei de apa nu ca pe un drept, ci ca pe o corvoada. Alternative? Zero. Asta este de fapt lucrul de care ma plang, si atunci ma enerveaza cand cineva incearca sa-mi explice ca trebuie sa port o lupta planetara cu imbuteliatorii de apa plata, catre care nu ma obliga nimeni si nimic sa ma indrept, in conditiile in care sunt legat ombilical de un furnizor ale carei facturi nu pot sa le evit decat in situatia in care m-as decide, de exemplu, sa ma spal cu Bucovina pe cap. Sau sa strang apa de ploaie. Intre timp, unii dintre vecinii mei o fac, dealtfel.

Sa nu fiu inteles gresit. Orice indemn cu privire la un comportament rational il gasesc de folos, si sa bei in Cleveland apa mai proasta din Fiji, nu pare un reper al rezonabilitatii. Dar poti oricand spune „nu” unei astfel de propuneri – apa imbuteliata – si asta este cel mai important lucru de remarcat si ceea ce lasa oarecum fara obiect atacul la baioneta al distinsei doamne din filmul pe care vi l-am prezentat. Dar atata timp cat alegi sa spui „da”, ar trebui, de asemeni, sa o poti face. Pentru ca totusi nu este nimic mai rational si omenesc decat libertatea alegerii, in cele din urma.

Ce ma fac eu insa cu Compania Apa?

Read Full Post »

« Newer Posts