Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘UE’

Hotărât lucru, habar nu am să fac afaceri. Sunt un mărunt, un patron de covrigărie de cartier, incapabil să simtă unde sunt banii adevărați. Milioanele și miliardele de euro ce curg din UE precum din cornul abundenței.

Dar să încep povestea cu începutul.

Duminică seara, ora 22:30. Tocmai mă băgasem în pat după o zi relaxantă petrecută la o terasă pe malul unui lac. Zi cu soare, tihnită, m-am și bronzat nițeluș. Ziua perfectă de week-end, după o săptămână plină. Exact când mă pregăteam să adorm, a sunat telefonul. Inițial m-am gândit să-l ignor. Cine poate să sune la ora asta? Apoi am zis să văd totuși… poate că este o urgență. Răspund și de la capătul celălalt al wireless-ului se aude vocea agitată a unui fost coleg de facultate ajuns acum decan al unei facultăți tehnice a unei universități private:
– Trebuie neapărat să ne vedem!
– Acum!? Abia ce am intrat în pat – îngăim eu ușor speriat de urgența ce răzbate din vocea omului.
– Nu neapărat… și mâine e bine – zice amicul enervat de lipsa mea de promptitudine.
– Dar ce e? Ce s-a întâmplat?
– E o ocazie unică! Extraordinară! Om te fac! E un proiect finanțat de spanioli, cu nume mari implicate: Universitatea din Madrid, Telefonica și așa mai departe, care lucrează cu un coleg de-al meu de la facultate și au nevoie de o firmuliță mică de IT ca să-i dea de lucru.
– Interesant – zic eu ușor nedumerit. Dar de ce noi?
– Păi nu ai tu firmă de IT? Doar nu o să dau de lucru la străini. Stai lângă telefon mâine, ca să te anunț când te vezi cu omul, ca să-ți explice ce ai de făcut.
– Ok… aștept.

A doua zi nimic. Am zis că probabil amicul s-a răzgândit și o să îmbogățească pe altcineva.

A treia zi dimineața, însă sună din nou telefonul și dl. Decan se repede iar la mine:
– Vezi că am vorbit cu omul și poate să te vadă azi la 3:00. Vine el la tine ca să puteți discuta liniștiți.
– Am înțeles, îl aștept. Însă poate îl rogi să trimită un material, ceva, ca să mă pregătesc și să-mi fac temele pentru întâlnire.
– Să văd ce pot face, nu știu dacă e timp pentru așa ceva.

Și totuși materialul sosește. În format docx, doar e evident că toată lumea folosește Microsoft Office, mai ales când calculatorul e Mac. Îl deschid și… surpriză! M-am simțit fix precum la examenul de burlane cu Dom’ Profesor Gerulea când am tras biletul. Limba părea a fi română însă înțelesul îmi scăpa cu desăvârșire. Cuvinte gen „structură”, „centru”, „guvernamental” și „parteneri străini” mă fac să mă simt precum un mic gândac cocoțat pe masa de bucătărie, aspirând la o firimitură de tort. Aproape că am început să mă tem că vreuna din instituțiile ABILITATE ale statului mă va întreba cu ce drept particip eu la o astfel colaborare.

Neînțelegând nimic, l-am trimis și colegei mele care conduce firma de IT având speranța că măcar ea, cea care a văzut sute de work-flow-uri și procese bancare, va înțelege minunăția de figură în centrul căreia se poate citi cuvântul INCUBATOR. Nimic… și ea și-a mărturisit neputința de a descifra secretul comorii ascunse. Astfel că la ora 3 l-am așteptați cuminți pe domnul Profesor.

Și marele moment a venit. Domnul profesor a urcat cu greu scările s-a prezentat politicos, apoi a început să ne lumineze politicos:
– În prima fază partenerii din proiect se vor asocia și vor întocmi documentația proiectului. Nu vă faceți probleme, ne ocupăm noi de asta. Firește va fi nevoie de un mic buget de câteva mii de euro, pe care partenerii privați vor trebui să-l acopere, pentru că partenerii guvernamentali nu au cum să-și aprobe fondurile într-un timp atât de scurt, însă cu siguranță după aprobarea fondurilor, costurile ar putea fi recuperate.
– Nu-i problemă… zic eu curajos, câteva mii de euro găsim, însă poate ne ajutați să înțelegem natura proiectului.

Dl. Profesor oftează, dar cu răbdare ne explică precum studenților retarzi de la Universitatea Particulară:
– este vorba de un proiect în cinci pași: în primul pas se realizează INCUBATORUL, la pasul doi se realizează „use-case development projects” rezultând INCUBATOR cu „benchmarking feed-back”, iar apoi în pasul trei după implementarea „e-learning & MOOC” se obține o „Academy for Entreprepreneurs”. Pașii 4 și 5 sunt pe alte bugete, dar este necesar să-i amintim: „INCUBATOR as Training Facility” – rezultat direct al Academiei și respectiv „INCUBATOR with acceleration program”.

Sesizând probabil buimăceala din ochii noștri, DL. Profesor ne încurajează:
– Nu vă faceți probleme. De asta se ocupă partenerii.
– Și noi? Care este rolul nostru?
– Păi cineva trebuie să finanțeze întocmirea documentației. E muncă de mii de ore… Nu ne putem aștepta să se muncească gratuit la proiect.
– Ok, înțeleg, dar atunci care este rolul partenerilor străini?
– E simplu. Ei știu să acceseze fondurile. Sunt SPECIALIZAȚI.
– Bine și atunci rolul partenerilor guvernamentali?

Dl. Profesor se încruntă ușor… se uită în tavan și reia explicația:
– Cineva trebuie să canalizeze pe cei interesați în această direcție. Doar nu vă așteptați ca aceștia să vină singuri. Pentru asta există UEFPFSCI, INCMMPRD și bineînțeles IJNCMPFLS. Doar nu vă așteptați să facă asta o firmă privată.
– Nu firește… îngăim eu, copleșit de multitudinea de inițiale din numele partenerilor guvernamentali.

Trag aer în piept și mai fac o încercare:
– Înțeleg că e vorba de un „incubator” de afaceri. Dar cine sunt clienții? Cui va tăia factură „incubatorul”?

Dl. Profesor ușor uimit de stupizenia întrebării răspunde oarecum calm:
– Păi asta e treaba dumneavoastră. Trebuie să faceți și dumneavoastră ceva. Noi întocmim documentația, obținem fondurile, realizăm INCUBATORUL apoi vi-l facem cadou. E treaba dumneavoastră cum vă găsiți clienții. Firește, este posibil ca partenerii din proiect să vă dea o mână de ajutor. Dar nu putem garanta nimic. Acum vă rog să mă scuzați, trebuie să mă întorc la treabă. Vă rog însă să vă hotărâți repede, pentru că dead-line-ul pentru depunerea documentației se apropie.

După plecarea Domnului Profesor, eu și colega mea ne uităm nedumeriți unul la altul. E evident că nu avem stofă de afaceriști UEuropeni. Nici măcar când banii pică din cerul senin al UE, noi nu suntem în stare să-i prindem. Cu regret ne-am decis să ne vedem de covrigăria privată, unde e clar ce vinzi, e clar cine cumpără și de ce, lăsând complicatele construcții financiare ale fondurilor UE pe seama experților.

Seara a sunat și Dl. Decan: „vezi că eu vreau să vin în echipa voastră. Nici măcar nu cer mult: 1000 de euro pe lună pe perioada proiectului”. Nu vă mai spun ce a zis când a auzit că nu ne băgăm. Vă imaginați și singuri.

Read Full Post »

Vă aduceți aminte anul 2006, anul preaderării la UE, când toate firmele de producție au trebuit să se alinieze la noile norme? Ce a fost mai prost, în toată afacerea asta, în ramura zootehniei au trebuit refăcute toate autorizările, chiar dacă unele nu aveau nici un an vechime, și au ridicat ștacheta, în mod lamentabil aș zice, prin implementarea forțată a unor norme și reguli care nu aveau legătură în primul rând, cu tipicul geografic al țării noastre, cu tradițiile, cerințele de piață etc.

Nu mai spun, că toate aceste implementări forțate de norme au dus, în mare parte, la faultarea pe la spate a economiei din sector. Fără să mai precizez evidența faptului că toate costurile de schimbare birocratică impusă, s-au suportat tot de firmele private.

Creierele spălate din aparatul bugetar, in calitatea lor de inspectori cu burți umflate și funduri crescute pe scaunele care deja scârțâiau sub greutatea corporală de la lipsa de mișcare, veneau precum portăreii de odinioară umflându-se să li rupă și cureaua de la ultima gaură, și agitând ultimele legi și normative pe care nici ei nu le pricepuseră bine, dar având calitatea de inspectori plătiți de la buget, adică tot din banii noștri, își arogau un fel de suficiență dementă, cretinoidă și incurabilă. Incapabili să priceapă că erau întorși cu cheia împotriva celor care le plătesc salariile, începeau să peroreze aberațiile impuse de o Europă care nu are interesul ca România să producă, ci doar să consume scarturile de la supraproducția îmbâcsită de subelementele sau subansamblele importate din China.

Un an mai târziu am ajuns, prin grația sau dacă vreți norocul de a avea colaboratori deschiși la minte, într-una din țările demult intrate în Europa, la un mic congres pe teme de norme, integrare, bla, bla, bla.

Să vă spun că am rămas ca proștii, toată delegația, realizând că România, prin obligativitate și impunere de norme, ajunsese mai catolică decât papa-la figurat vorbind-și că frumoasa țară europeană unde aterizasem, nu respecta, nici pe departe minimele reguli, măcar alea de protecție? Și asta o spun fiindcă vedeam cu ochii mei, pe viu cum s-ar spune, cum în acea țară, firme cu activitate similară cu cele din România nu treceau, nici pe departe prin furcile caudine ale noilor norme europene la care erau supuse ale noastre?

Infatuarea, prostia, suficiența dar de cele mai multe ori, lipsa de pregătire profesională a celor din sistemul bugetar, aciuiți în posturi de comandă în baza nepotismelor sau a șpăgilor grase plătite pentru un loc călduț la STAT (adică stat), transformă într-o criză perpetuă dorința de realizare a celor care pun osul la treabă cu adevărat în România.

Birocrația enormă și hățișul de legi care, multe din ele, nici nu au legătură cu specificul zonei noastre, sunt proptele economiei, însămai trist în toată această poveste a mea, este că am concluzionat că din spaima de a nu-și pierde scaunele de sub fundurile întărite de grăsime, unii din funcționarii bugetari sunt în stare să scuipe și să lingă fix în același loc.

Dar am totuși o bucurie, în toată această tristețe personală. De felul cum muncesc bugetarii în general, nu contează în ce țară. se plâng și alți oameni de afaceri. Adică nu doar nouă ne moare capra. Globalizarea nu face decât să idioțească oamenii, cu scopul precis de a transforma în turmă, ușor de condus-mai bine zis de mânat, către cocina permanentă a conviețuirii prin așa zisa uniune. Birocrația este făcută pentru pierderea timpului productiv și îndobitocirea maselor care aderă sub protectoratul impus de bățul Europei.

Read Full Post »

Uniunea Europeana se gaseste pe muchie de cutit. Din motive diferite, mai multe tari ameninta cu retragerea din UE sau cel putin din zona monedei EURO. Marea Britanie a considerat intotdeauna cu suspiciune sau chiar cu dispret proiectul UE, (Margaret Thatcher i-a spus “utopie prosteasca”), nu a aderat niciodata la Uniunea Monetara iar azi se gandeste sa faca pasul inapoi din punct de vedere politic. Italia, Spania, Grecia, candva beneficiare ale proiectului European, sunt azi sufocate sub greutatea unor datorii pe care le-au contract fara nici un discernamant, intretinand mitul unei bunastari sociale opulente, construita pe politici nerealiste si, in ciuda aparentelor si numelui, de fapt anti-sociale prin dezechilibrele pe care le-au alimentat. In toate aceste tari sud-europene, populismul si extremismul isi fac loc in fata, deocamdata cu un discurs relativ moderat, care arunca pentru inceput in ochii creditorilor amenintarea revenirii la monedele nationale, in cazul in care nu-si reduc pretentiile, nu finanteaza in continuare, sau impun conditii prea dure cheltuielilor guvernamentale. In vreme ce Consiliul European se lupta pentru mai multa Uniune, in teritoriu se amplifica tendintele centrifuge, si politicieni mai mult sau mai putin de ocazie castiga fulminant popularitate, in special in randul populatiei tinere si foarte tinere, cu discursuri cu tenta populista si nationalista si indreptata acuzator impotriva politicii traditionale de dreapta sau stanga. Acuze de care aceasta nu se poate apara cu usurinta: in fond, a chiar facut prostiile de care este acuzata. Motiv pentru care nu prea poate afirma cu tarie ca noile prostii populiste nu sunt nici ele solutii.

De fapt, exista solutii?

Desigur, un dezechilibru nu poate persista. Insa doar anumite variante de echilibrare sunt denumite, de obicei, solutii. Este insa Uniunea Europeana cauza acelei probleme cu care se confrunta Statele Europene azi, respectiv criza datoriilor suverane, asa cum este ea numita? Si este destramarea ei Solutia acestei probleme?

Nu este un secret ca Uniunea Europeana reprezinta un proiect politic mai vechi, mereu reambalat si relansat, pana cand a devenit, dupa al doilea razboi mondial, realitate. Telul declarat principal al unui asemenea cadru, l-a constituit eliminarea surselor de conflict in Europa. Desigur, modul in care el a fost imaginat a fi realizat a fost divers, iar in cele din urma s-a osificat pe cadrul unei intelegeri franco-germane, urmata de un acord economico-politic mai larg. Nu este un mare secret nici faptul ca de-a lungul timpului, agendele diversilor membri nu au coincis pe deplin, insa avantajele pe termen scurt au prevalat intotdeauna. In special dupa adoptarea monedei EURO, Uniunea Europeana a inceput sa fie perceputa din ce in ce mai mult ca entitate de sine statatoare, relativ omogena. Dar pasii decisivi in aceasta privinta nu au fost niciodata facuti. Fortati in cateva randuri, s-au poticnit de refuzul tarilor membre de a ceda din suveranitatea nationala in favoarea Comisiei si Parlamentului European. Sunt insa toate acestea de vina pentru datoriile Italiei, Frantei, Spaniei sau Greciei, si a celorlalte tari membre care sunt azi confruntate cu costuri financiare uriase, practic imposibil de finantat? Direct, nu. Nimic din Tratatul de la Roma sau Maastricht nu a inclus prevederi care sa oblige Guvernele sa se imprumute peste masura. Pe de alta parte insa, politicile de coeziune si de armonizare au creat pentru Guvernele acelor tari un cadru permisiv, (populatia trebuia sa vada avantajele Uniunii), iar dupa adoptarea EUR, un ecran protector in fata analizei financiare prea profunde. In plus, nu prea are nimeni interesul unor astfel de analize, cand lucrurile merg bine. Se dau exemple, se urmeaza. Conjunctura se substituie cu usurinta cauzalitatii, sistemele au memorie scurta si politicienii stiu cel mai bine ca nimeni nu castiga alegeri cu profetii sumbre si apel la ratiune. Vina Uniunii Europene este de a oferi cadrul multiplicator care a permis niveluri de indatorare fara precedent, fara a ajunge insa la magnitudinea pe care probabil ar genera-o un Guvern Federal European cu puteri echivalente Guvernului Federal SUA. In ciuda faptului ca se afirma ca mai multa Europa ar fi o solutie la criza, realitatea ar contrazice probabil aceasta teza, din ratiunea pentru care in SUA mai mult Guvern Federal a insemnat datorii mai mari; acesta doar este finantabil pentru FED pana la asemenea niveluri. Este de anticipat ca odata cu un Guvern European, BCE ar putea emite eurobonduri in noul cadru, ca sursa de finantare a datoriei. Ceea ce inseamna ca mai multa Europa, (in sensul centralizarii deciziei politice), ar fi insemnat probabil o amanare a momentului scadentei, dar si o amplificare in consecinta a cuantumului datoriei.

Asadar, fara a cauza in mod direct indatorarea tarilor membre, UE a ajutat-o si mai ales, i-a marit viteza de crestere. Amenintarea cu iesirea din zona EUR nu se datoreaza insa vreunei probleme legata de apartenenta la UE, respectiv nu-si imagineaza nimeni ca aceasta apartenenta a creat, per se, datoria. Mai mult, iesirea din zona EUR sau din Uniune, nu rezolva in sine, nimic. Insa, fara moneda proprie si fara credit obtinut rezonabil, statele respective nu se mai pot finanta. Renuntarea la EUR este un faliment mascat, nimic mai mult. Intrebarile insa pentru aceste state raman aceleasi: cum isi vor finanta in continuare cheltuielile uriase, sistemele sociale, fara a genera inflatie galopanta? Pentru ca daca ne uitam la discursurile populiste care acum castiga teren, ele vorbesc ceva de reducerea cheltuielilor cu politicienii, (asta da intotdeauna bine), dar nimic despre reducerea celorlalte cheltuieli. Ori, sa fim seriosi, ele sunt cea mai importanta parte a problemei. Ele sunt cele care nu numai ca atarna enorm in buget, dar reprezinta ingredientul care gripeaza motorul economic in Europa: scaderea competitivitatii. Din care motiv, o destramare a UE ar putea insemna o solutie doar in masura in care ar duce la rezolvarea acestei probleme-competitivitatea. Multa lume vorbeste despre faptul ca devalorizarea monedelor nationale ar aranja aceasta chestiune. Doar la prima vedere. Inflatia nu tine loc de productivitate, este doar o pacaleala pe termen scurt. In plus, toate aceste tari sunt net importatoare, ceea ce ar insemna cel putin costuri de capital crescute. Competitivitatea se obtine prin costuri scazute de productie, nu prin artificii. Este iesirea din Uniunile Europeana sau Monetara o solutie pentru costuri mai scazute? Da, daca se renunta la politicile sociale ce nu pot fi sustinute. Teoretic cel putin, asta s-ar putea intampla fara legatura cu pozitia de membru in Uniune. Dar exact asta este problema: iesirea este sustinuta nu de catre cei care sesizeaza o problema de competitivitate, ci de catre cei care nu sustin programe de austeritate… Oamenii ii vor pe cei care le promit ca se poate sa primeasca in continuare stipendiile, dar li se spune ca ele sunt amenintate de catre imigranti, politicieni corupti, birocratie. Ceva este adevarat in toate acestea: imigrantii profita intr-o oarecare masura de existenta unui sistem la care n-au contribuit, dar majoritatea lor covarsitoare contribuie de fapt la mentinerea si cresterea competitivitatii tarilor gazda. Politicienii sunt corupti, dar se mentin de fapt in functie cu ajutorul sistemelor sociale. Birocratia este enorma, dar este legata, de fapt, de serviciile guvernamentale extinse. Deci, adevarat si nu tocmai. Adevarul adevarat, cel pe care acesti oameni nu vor sa-l auda, este ca disolutia Uniunii are sens pentru o gramade de motive, care tin de artificialitatea constructiei, insa ea nu va constitui o solutie pentru ceea ce este invocat de catre populistii care o cer: mentinerea privilegiilor sociale si sfarsitul austeritatii. As spune chiar, dimpotriva.

Read Full Post »

Din start o să spun că titlul induce un pic în eroare, corect ar fi trebuit să fie: China – „meritocrație” plus „democrație”, veți vedea pe parcurs de ce.

Discuția de ieri seară cu Isabel despre China m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva, prinși în capcana modelelor vestice de guvernare, ignorăm posibilitatea existenței altor mecanisme de selecție a liderilor politici, mai eficiente decât arhi-uzitata „democrație”. Și mă refer în primul rând la China și Singapore. E adevărat că sistemul politic chinez l-a produs și pe Mao. Sau mai corect spus, Mao este cel care a creat China comunistă, fundamentul Chinei moderne de astăzi. E adevărat că în secolul trecut a trecut prin turbulențele și dramele Marelui Salt Înainte și ale Revoluției Culturale. Însă de la Mao au trecut aproape 40 de ani.

Eu însumi, am realizat că în mod reflex mă gândesc că în China nu vorbim de democrație, ci de un sistem birocratic și în bună măsură corupt. Pe de altă parte, deși birocratic (și posibil corupt) acesta produce constant rezultate mai bune decât „democrațiile” vestice. În orice caz, deciziile liderilor politici chinezi sunt incomparabil mai corecte decât aberațiile populiste care predomină acum în Uniunea Europeană și se răspândesc rapid în SUA. Acest lucru este cât se poate de vizibil dacă ne uităm la performanța economică. E adevărat, nu vorbim (încă) de libertate la nivelul democrațiilor vestice. Există încă cenzură, iar piața liberă încă nu este complet liberă de intervenția statului și a factorului politic.

Însă per ansamblu, deciziile politice sunt mai bune decât ale liderilor UE sau SUA, celelalte două mari blocuri economice. Care este explicația?

În primul rând, ideea de lipsă a democrației e falsă. La nivelele de bază, votul este încă perfect democratic. De fapt majoritatea chinezilor participă la alegerile pentru autoritățile locale. Pentru că este ușor de înțeles pentru majoritatea cetățenilor care sunt problemele cu care se confruntă comunitatea locală și care sunt rezolvările posibile. De asemenea este ușor de evaluat o persoană pe care o cunoști personal, cum ar fi primarul unei localități mici/medii.

Este însă mult mai greu să evaluezi o persoană pe care nu ai întâlnit-o niciodată. Câți dintre voi pot spune că-l cunosc bine pe senatorul sau deputatul care-l reprezintă în Parlament? Cu atât mai puțin pe miniștrii care conduc țara. Aici vorbim de percepții și de aceea de multe ori riscăm să fim păcăliți de un candidat care este bun actor (inutil să dau vreun exemplu).

Din acest punct, sistemul chinez (partid unic) are un avantaj asupra major asupra „lumii libere”. De la Deng Xiao Ping încoace, adică de 35 de ani, Partidul Comunist Chinez s-a transformat treptat dintr-un partid „revoluționar” într-o organizație meritocratică. Pentru că cei aleși sunt promovați potrivit calităților personale și nu democratic, evitându-se astfel principala problemă a „democrațiilor” vestice (și nu numai), mituirea electoratului prin măsuri populiste, care afectează performanța economică pe termen lung și mediu.

În general alegătorii tind să-și urmeze interesul imediat. Cei cu probleme financiare vor vota orice politician care le va spune că „bogații trebuie taxați”, indiferent că rezultatele sunt catastrofale pe termen mediu și lung. Pe de altă parte cei „bogați”, având o mai bună înțelegere a fenomenelor economice, vor fi tentați să se folosească de acest lucru pentru a utiliza sistemul în favoarea lor (prin sponsorizări și donații), modificând lucruri aparent minore, dar generatoare de profituri ușoare. Un astfel de exemplu este ceea ce s-a întâmplat la Hidroelectrica. Înțelege vreunul din noi cu adevărat care este problema acolo? Este cu adevărat ilegal ceea ce au făcut „băieții deștepți”? Drept urmare „săracii” vor ajunge la concluzia că „bogații” fură și de aceea trebuie taxați suplimentar sau chiar deposedați de averile furate, chiar dacă ele au fost obținute legal.

Revenind la sistemul politic chinez, este legitimă întrebarea de ce nu a funcționat corect un astfel de sistem în blocul sovietic și funcționează acum în China. În opinia mea, din punct de vedere politic, sistemul „partidului unic” a funcționat. Chiar a permis reformarea sa democratică în perioada lui Gorbaciov. Principala limitare care trebuia introdusă era limita de două mandate pentru un lider politic (limită pe care chiar și în actualele condiții Putin a ocolit-o cu grație!), care să împiedice preluarea puterii de către un dictator.

Ceea ce nu a funcționat este componenta sa economică. Adică „Planificarea Centralizată” versus „Piață Liberă”. China susține chiar și acum că planificarea centralizată este superioară și ca atare necesară. E de văzut dacă acest lucru este real. E chiar destul de greu de verificat acest lucru în practică, pentru că piața liberă funcționează (e drept cu limitări) chiar și în China.

Indiferent de răspunsurile la aceste întrebări, un lucru este cert: deocamdată (cel puțin) China funcționează mai eficient decât UE sau SUA. Poate că ar fi momentul să renunțăm la veșnica dihotomie occidentală „democrație” versus „autoritarianism” și să ne gândim și la celelalte variante posibile, inclusiv cea chineză.

UPDATE: articolul este bazat pe ideile din articolul (mult mai echilibrat) din Financial Times: „In defence of how China picks its leaders”

Read Full Post »

L-ați văzut duminica aceasta pe Oleg Malghinov, ambasadorul Federației Ruse, vorbind la ProTv la emisiunea „După 20 de ani”? Un tip simpatic și amabil, dar care ne-a servit câteva lecții dure despre ce s-ar putea să ne aștepte în viitorul apropiat.

În primul rând, faptul că „scutul antirachetă este o problemă pentru Moscova, care îl percepe ca pe o ameninţare la adresa securităţii sale, şi că Rusia este îndreptăţită să ceară garanţii şi să încerce să restabilească paritatea cu scutul antirachetă pentru a reface echilibrul strategic.” În plus, ambasadorul rus a precizat sec că «In legatura cu Deveselu, discutia este intre Rusia si SUA!»

În al doilea rând, a spus că „problema istorică a Tezaurului nu este atât de simplă pe cât pare, deoarece nicio persoană nu poate certifica faptul că acesta mai există, iar politizarea problemei în România nu duce decât la discuţii inutile”.

Și nu în ultimul rând, despre preţul gazelor naturale, Malghinov a spus că „relaţiile politice bilaterale cu ţara sa şi o bună cooperare în domeniul energetic pot influenţa preţul gazelor livrate României, însă contează şi decizia Gazprom, care nu vinde doar pe ochi frumoşi.”

De departe cel mai îngrijorător lucru mi se pare atitudinea rușilor în ceea ce privește scutul antirachetă. Faptul că discuția se poartă exclusiv cu SUA, deși scutul este localizat pe teritoriul României este o atitudine care îmi amintește de modul în care Rusia a ocupat Georgia în doar 5 zile în 2008, atunci când a estimat că nimeni nu va interveni. Mă întreb ce vor face aliații noștri din NATO în cazul în care Rusia va decide că scutul antirachetă de la Deveselu reprezintă o amenințare inacceptabilă pentru securitatea Rusiei și va declanșa o operațiune militară pentru a-l face inoperabil. Vor privi SUA și NATO acest lucru ca pe un act de război și vor interveni militar la rândul lor, riscând să declanșeze cel de-al treilea război mondial sau se vor mărgini la declarații politice așa cum au făcut în cazul Georgiei? Dacă ne luăm după ce spunea George Friedman, CEO Stratfor, se pare că din punct de vedere militar suntem singuri și e mai probabil să avem parte doar de suport politic.

Între timp acasă, Vladimir Putin ne reamintește cum era în perioada războiul rece, ratificând legea care redefinește trădarea. „Sub noua lege, nu doar rușii care lucrează pentru servicii străine de informații pot fi condamnați ci și cetățenii care transmit secrete de stat oricărei organizații străine, notează Reuters. Chiar dacă nu sunt divulgate secrete de stat, legea tot poate fi folosită împotriva cetățenilor ruși. Este suficient ca acuzații să asigure consultanță și „altă formă de asistență” către alte state sau grupări internaționale „îndreptate împotriva Rusiei”. Pedeapsa maximă care poate fi acordată este de 20 de ani închisoare, însă rușii pot fi condamnați pana la 4 ani dacă au obținut secrete de stat – chiar dacă nu le-au răspândit mai departe. Opozanții Kremlinului consideră că noua legislație este menită să-i sperie pe ruși și să-i facă să renunțe la legăturile pe care le au cu organizații non-guvernamentale occidentale”

Din păcate, în SUA, Obama pare să fii uitat complet de scutul de la Deveselu și interesele americane din zonă. Pare preocupat să impună noi taxe bogaților, încât bancul cu colhoznicii din Dallas devine chiar credibil. În același timp Uniunea Europeană face economic implozie sub povara propriilor tâmpenii populiste. Grevele organizate de sindicate mătură continentul din Spania și până în Grecia, lăsând impresia că ne aflăm în pragul celui de-al doilea război mondial.

De asta sunt de acord cu prietenul meu d’Artagnan și vă propun să ne concentrăm la poezia lui Radu Gyr. Sau la talentele declamatorii ale lui Mihail Neamțu. Mai bine ne distrăm în loc să ne facem sânge rău de pomană. Oricum nu prea putem schimba nimic.

PS: Cine credeți că este în fotografie? Întrebarea e firește retorică. Recunoașteți însă că nu v-ați fi așteptat la o așa asemănare.

UPDATE (și pentru Intermarium): „Gigantul energetic rus Gazprom a acceptat o modificare a formulei în baza căreia se calculează prețul gazelor naturale pentru Polonia, fiind cel mai recent caz în care clienții europeni ai Gazprom impun o scadere de preț. […] Un număr de consumatori europeni, confruntați cu lărgirea ofertei pe piața gazelor naturale, inclusiv resurse submarine de gaz natural lichefiat dezvoltate de SUA, au determinat o negociere mai dură a preturilor cu Gazpromul.

Pe măsură ce prețul gazelor scade, bugetul Rusiei se dezechilibrează. Ceea ce face ca tentația unui alt tip de „rezolvare” să crească.

UPDATE 2: v-ați gândit ce oportunitate ar fi un astfel de eveniment pentru Viktor Orban, „nebunul” Europei? Eu nici nu vreau să mă gândesc la consecințe.

Read Full Post »

„Coaliția Europei este o iluzie, o iluzie foarte atractivă, dar ea nu există. NATO e istorie. Când mă uit la România văd ca interesele sale fundamentale să fie în siguranță față de Rusia.

Nu fiindcă rușii sunt monștri sau agresivi, ci pentru că sunt o putere imensă și voi sunteți una mica. America a călcat pe țări pentru ca nu le-a observat și așa fac și rușii. Iar rușii v-au călcat în picioare și înainte.

Vă văd îngrijorați din cauza Rusiei, în timp veți fi îngrijorați și referitor la Turcia. Însă problema voastră este construirea propriei coaliții, nu adăugându-vă unei coaliții. Iar ea este Intermarium, singura capabilă să vă asigure promovarea propriilor interese.

Un mare pericol e dacă Germania își creează o coaliție pe la spatele vostru cu rușii, sunteți în capcană de această dată. Dar România a fost mereu prinsă între mari puteri, călcată în picioare în drumul lor spre o alta destinație. Provocarea pentru România este să învețe sa devina mai periculoasă pentru a exista.”

George Friedman, CEO Stratforinterviu Hotnews

Un coșmar? Sau realitatea pe care ne încăpățânăm să o ignorăm? Semnalele că rușii și nemții se înțeleg tot mai bine se înmulțesc pe zi ce trece. Deja s-au înțeles cu privire la prețul gazelor, lăsând România, dar mai ales Polonia la mila lui Putin. Mă întreb: dacă Rusia ar ataca Polonia membrii alianței NATO i-ar sări în ajutor ultimei? Are dreptate CEO-ul Stratfor când spune că fiecare va trebui să se descurce pe cont propriu? Cred că răspunsul la această întrebare depinde și de rezultatul alegerilor prezidențiale din SUA.

Read Full Post »

Ați auzit vreodată de „social loafing„? Sau de efectul Ringelmann? E un efect descoperit acum aproape 100 de ani în urma studierii echipelor participante la banalul exercițiu al trasului de frânghie. Practic, cu cât echipele erau mai mari, cu atât efortul individual era mai mic. Printre explicațiile posibile sunt: difuzia responsabilității, senzația că efortul tău oricum nu contează sau mai rău, că ești singurul „fraier” care a rămas să muncească.

Este poate cea mai directă și mai simplă explicație a faptului că „protecția socială” este o idee moartă din fașă. Explică de asemenea de ce taxarea mare și/sau taxarea progresivă determină chiulul social. În fond cine vrea să fie „fraierul de serviciu”? Cel rămas să plătească taxele absurd de mari, în timp ce restul lumii trișează.

În Grecia am văzut avocați arătând cu degetul către cabinetele medicale private care nu emit chitanțe, pentru a fenta fiscul și arhitecți blestemând ambele categorii pomenite mai înainte. Firește, în timp ce făceau exact același lucru. Răspunsul, previzibil de altfel, era: da’ ce io-s mai fraier? Singurii care plătesc cu conștiinciozitate taxele sunt funcționarii de stat. E normal, se discută doar de salariul net la angajare. A încerca să-i faci să înțeleagă cât de mari sunt taxele naște pe fețele lor un zâmbet pe care l-am mai văzut la un boșiman căruia i se explicau proprietățile numerelor din șirul lui Fibonacci.

Oricum, vacanța în Grecia, abia încheiată, mi-a arătat că amicul Aramis are perfectă dreptate. Grecii nu sunt nici pe departe leneși și cheflii. Ba dimpotrivă, cei angajați la companii private sau având propria companie, muncesc deseori mai mult decât colegii lor vestici. Însă au o aversiune (perfect logică) împotriva taxelor, funcționarilor publici, clasei politice și în general împotriva statului pe care-l fentează ori de câte ori au ocazia.

Uitându-mă la ei, locuitori ai unei țări supra-îndatorate și practic falite am realizat că viitorul nu e chiar așa de sumbru. În fond se poate și fără stat. Aștept cu interes falimentul Uniunii Europene. Până la urmă tot răul este spre bine.

Mi-e teamă doar de vreun export nedorit de „capitalism rusesc de stat”. Chiar azi am citit interviul acordat de al nostru președinte suspendat, agenției Vocea Rusiei. Am avut senzația unei discuții amicale între prieteni. Când l-a întrebat de colaborarea cu Securitatea mai avea puțin și formula întrebarea „nu-i așa că sunt prostii acuzațiile de colaborare cu fosta Securitate?”. Sau amintirea episodului cu ciocnirea „Biruinței” de vasele sovietice în Bosfor. Imaginea perfectă a vajnicului lup de mare în luptă cu „dușmanul”. Până și întrebarea referitoare la declarațiile critice ale lui John Podesta, mi s-a părut mai degrabă minge ridicată la fileu. Ocazia perfectă pentru Il Comandante să se prefacă mirat: cine-i John Podesta? Ridicol.

Read Full Post »

Într-un comentariu la articolul precedent, am amintit de posibilitatea unui conflict SUA-Iran. Ar fi interesant de văzut câteva analize pe această temă. Pornesc cu un foarte interesant video-jurnal Al Jazeera, care prezintă cu atenționările lui Ali Khamenei referitoare la răspunsul Iranului la embargoul țărilor vestice, precizând că vor avea loc „represalii” atunci când va veni momentul.

Urmează declarația lui Leon Panneta, secretarul american al Apărării, care anunță că Israelul va ataca în aprilie, mai sau iunie. Cele spuse de el sunt întărite de Ehud Barak: „mai târziu ar putea însemna prea târziu”.

O posibilă alternativă la atacul militar al Israelului este paralizarea băncilor iraniene, prin blocarea accesului la sistemul de tranzacționare SWIFT, care tocmai s-a întâmplat. Întrebarea (pe care și-o pune Russia Today) este dacă se vor mulțumi israelienii cu atât. Și mai ales cum vor răspunde rușii, dacă un atac militar va avea totuși loc.

În timpul acesta, Rusia mai construiește un reactor Iranului, care este tot mai aproape de a avea gata armament atomic, iar Pentagonul se pregătește să atace Iran-ul, mai întâi cibernetic și pregătind o invazie militară. Toate acestea (mă refer la acest paragraf) s-au întâmplat în ultima săptămână.

Vorbim de vara asta. Voi unde vă faceți concediul?

Read Full Post »

Am constatat cu toții că începând cu 2000, țările UE au început să se comporte iresponsabil cu banii, momentul cel mai important fiind 2003-2004 când atât Germania, cât și Franța cele două super-gigante ale Uniunii au abdicat complet de la principiile conform cărora a fost fondată Uniunea Europeană.

Practic atunci au apărut primele „spărturi” majore în coca Titanicului european. La prima vedere, pare că sunt simple erori de judecată ale unor politicieni îmbătați de existența banilor „ieftini”. E greu însă de explicat această „orbire” subită a politicienilor din mai multe țări.

Să ne uităm în primul rând la Germania, o țară tradițional moderată și echilibrată, unde populismul nu prea are căutare. Cancelar în acea perioadă era social-democratul Gerhard Schröder, cel care a luat („surprinzător”) decizia de a renunța la energia nucleară (pare că a fost prescient și a putut să prevadă dezastre precum cel de Fukushima), începând să finanțeze „energia regenerabilă”. Urmarea? Germania plătește acum unul din cele mai mari prețuri din Europa la energia electrică.

Sigur, este posibil să fie doar o coincidență că Rusia, condusă de Vladimir Putin (numit de Gerhard Schröder „a flawless democrat”) își susține bugetul din exporturile de gaz și petrol. Însă șirul de coincidențe continuă, iar cancelarul german înlocuit de Angela Merkel, devine membru al board-ului Gazprom.

Aici ar fi momentul să ne uităm la un articol scris zilele trecute de Thomas Sakiewicz în Gazeta Polska (http://www.gazetapolska.pl/18650-rosje-czeka-smiertelne-starcie-z-usa) referitor la un conflict geopolitic inevitabil între Rusia și SUA. Care este sursa acestui conflict? Bătălia pentru piața europeană a energiei. Și nu vorbim de sursă, ca în conflictele de până acum ci de clienți și piață. Datorită evoluției tehnologiilor de exploatare, SUA a devenit în ultimii ani, din importator net de gaz, exportator. În SUA, mia de normali metri cubi de gaz se vinde cu 70$, în timp ce Rusia o vinde Europei (spre exemplu Poloniei) cu 500$. Deja gazul american ieftin a produs o scădere a prețului gazului pe piața europeană.

Ce înseamnă asta pentru Rusia? Jumătate din veniturile bugetare provin din exporturile de gaz și petrol. Pe măsură ce dispar aceste venituri, coroborat cu ineficiența și lipsa de competitivitate a industriei rusești, ne putem gândi la colapsul Rusiei. Cel mai negru coșmar al analiștilor Moscovei. Rusia va pierde încet-încet banii necesari alimentării armatei și serviciilor secrete. Scenariul este foarte probabil. Se va întâmpla în doi ani sau în cinci, e doar o problemă de cât de repede. Ca atare, Putin are o singură alternativă. Să împiedice acest lucru.

Prima țintă: interzicerea exploatării gazelor de șist. Una din primele măsuri luate de „provizoriul” guvern Ponta a fost exact aceasta. Ingenioasă scamatorie: în timp ce toată lumea se uită la directorul Grăjdan și ale sale declarații emotive, Victor Ponta a luat o măsură de importanță strategică, fără a se consulta cu nimeni.

PS: Vă amintiți de Adrian Solomon, cel care l-a acuzat pe Mihai Răzvan Ungureanu cu soarta lui Aldo Moro? Tocmai a depus un proiect de lege prin care se interzice exploatarea, dar și EXPLORAREA gazelor de șist. Acum e clar la ce, dar mai ales la cine se referea când l-a amenințat pe fostul premier.

(va urma)

Read Full Post »

Începând de sâmbăta trecută, de când am descoperit semnificația unui „deficit cuminte, mai mic de 3% din PIB” (deficit de 17.9% din veniturile bugetare!) mă obsedează o singură idee – ce se poate face pentru a evita soarta Greciei. Sau mai corect spus, mai există vreo soluție de evitare a unui astfel de dezastru?

Este absolut evident că pe măsură ce economia se deteriorează și tot mai multe companii intră în faliment, deficitul bugetar se tot mărește, pentru că scad contribuțiile și se măresc cheltuielile cu ajutoarele. Pentru a compensa deficitul, guvernele fac exact ceea ce nu ar trebui să facă și măresc taxele și contribuțiile, pentru a-l rebalansa. În cazul nostru, am ajuns ca tot mărind CAS-ul să avem taxe cumulate mai mari ca nemții ori elvețienii! Drept urmare, tot mai multe plăți se fac la „gri” sau chiar la „negru”, încasările scăzând pe măsură ce taxele cresc.

Situația noastră nu este singulară, Italia, Spania sau chiar Franța având o evoluție similară. Tot mai des plătitorii de taxe se revoltă sau chiar se refugiază în locuri cu politicieni mai cinstiți sau mai responsabili. Poate că dezastrul Greciei nu este cel mai rău lucru ce se putea întâmpla Europei. În fond, Grecia este o țară mică, fără o pondere semnificativă în economia UE. Scufundarea ei nu va antrena și uriașul colos UE. Dimpotrivă, reprezintă ocazia perfectă de a testa soluțiile de salvare. Chiar și cu Italia și Spania parțial inundate, economia UE rămâne în stare de funcționare.

Adevărata problemă rămân DEFICITELE BUGETARE, care încet, dar sigur, îneacă orice economie, indiferent cât de performantă ar fi. Deși politicienii responsabili ai uniunii au înțeles acest lucru și au enunțat regula de aur, DEFICIT ZERO, rămân neputincioși într-o stupidă competiție a populismului. Drept urmare, deficitele își văd de treabă și inundă pe rând, cu datorii, toate statele Europei. Deja statele sănătoase se pregătesc să își închidă ușile etanșe ale fondurilor structurale, lăsând economiile mai plăpânde să moară singure.

În ceea ce mă privește, mă simt ca un pasager la clasa I al Titanicului. Contractele merg în continuare, e drept cu volume și margini tot mai mici, dar merg. Viața curge, între întâlniri de business și discuții calme și amuzante cu prietenii. Când mă simt deprimat îmi aprind o Cohiba și admir culoarea unui pahar de coniac. Însă senzația de liniște și normalitate e spartă tot mai des de scrâșnetul infrastructurii ce începe să crape, amintindu-mi că suntem cu toții PASAGERI PE TITANIC.

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »