E vară, vreme de vacanță, de bălăceală în apa mării și de trândăvit la umbră sau la soare și de tăiat frunză la câini. Ca un făcut, vara se pornesc toate proiectele și e de lucru mai mult ca niciodată. Toate proiectele care au fost amânate de la o lună la alta din iarnă își anunță scadența acum la început de vacanță.
Așa că având un chef de muncă zero, sunt totuși silit să mă duc la întâlniri, să port discuții interminabile despre proiecte grandioase și „strategice” ce se vor transforma în fâsuri de câteva zeci de mii de euro, după ce te-ai chinuit cât pentru zece milioane. Așa că entuziasmul meu este cvasi-inexistent. Din acest motiv nici nu am prea am mai scris pe blog. Însă comentariul Isabelei m-a scos din letargie. În primul rând că m-a călcat pe nervi afirmația referitoare la faptul că a iubit locul ăsta. Ce naiba, locul pe care l-a iubit ea e Hanul. S-a mutat acolo cu cățel și purcel, imediat după ce fraierul de d’Artagnan a pus botișorul la aiurelile popii despre cât de bine o să le fie singuri. Apropo, recunosc că gasconul îmi e la fel de simpatic ca la început și mă enervează în egală măsură când bate câmpii despre nimic într-un mod grațios și plin de stil. Însă îi citesc articolele de fiecare dată.
Revenind la subiectul de fond, eram tentat să scriu de Snowden și ale sale dezvăluiri, dar mi s-a părut că nu înțeleg suficient din ceea ce se întâmplă. Din același motiv nu am scris nici despre Julian Assange și Wikileaks. Mi-am propus să mă documentez și abia apoi să scriu. Lasând la o parte informațiile din Wikipedia care sunt prea impersonale și articolele „jurnaliștilor” care sunt prea subiective, am găsit „We Steal Secrets: The Story of Wikileaks”. Un film, care mie mi-a plăcut, despre personajele din spatele poveștii.
Julian Assange, Bradley Manning, procesul lui Assange bazat pe acuzația de hărțuire sexuală a celor două suedeze, furtul documentelor Pentagonului și publicarea lor, toate sunt analizate detaliat creionând portretul unui rebel cu o cauză interesantă, dar inconstant și imprevizibil, transformându-se treptat în exact ceea ce detesta la început: un secreto-maniac, ușor dezaxat. Chiar în interviul din început Assange se descrie: „I like being creative, I’ve been an inventor, I also like defending victims. And I’m a combative person, so I like crushing bastards.”
Deși îmi displace personajul, sunt de acord cu el atunci când spune că guvernele nu ar trebui să aibă secrete. Că în spatele Secretului de Stat se află de fapt o adunătură de escroci și/sau bolnavi mintal, preocupați doar de a-și construi o structură de putere bazată pe furt, crimă, minciună și dezinformare.
Din păcate metodele lui Assange și cele ale prietenilor lui nu sunt cu nimic deosebite de cele ale celor pe care-i incriminează. Adică se bazează tot pe furt, pe încălcarea regulilor în numele unui ideal „mai înalt”. Cred că aici e problema cu toți whistle-blowerii.
Eu sunt de părere că se poate și altfel. Prin schimbarea regulii. În primul rând obligând statul și partea ocultă a acestuia (serviciile) să respecte regulile pe care le respectăm toți ceilalți. Adică fără furturi, minciuni, asasinate făcute în numele binelui comun. Din acest motiv îmi place spre exemplu SRI-ul. Pentru că cei zece ani de „democrație originală” din anii 90, când au încercat din răsputeri să scape umbrele Securității și de statutul de poliție politică, i-au obligat să joace corect respectând regulile. Din păcate, revenirea la putere a unui securist tipic, Traian Băsescu, a readus în prim-plan „metodele” oculte, care au contaminat imediat instituțiile fără anti-corpi: ANI, DNA-ul, STS-ul, procuratura, justiția în general. Și e doar o problemă de timp până când și SRI-ul va fi de asemenea contaminat.
Revenind la „Feți-Frumoșii” care scot la iveală mizeriile tenebrelor, mie mi se pare că pe ansamblu fac mai mult rău decât bine. Chiar mă întreb, dacă nu cumva sunt și ei parte a acestui joc, fiind manevrați tot de către partea „ocultă” a statului.
Mi se pare foarte interesantă totuși opinia lui Andrew Napolitano, cel care susține că Snowden este un erou. Întrebat dacă își mai susține opinia, acum când este clar că Snowden lucrează cu serviciile de spionaj chineze și rusești, Napolitano răspunde: „ceea ce a făcut Eduard Snowden este un act de eroism și este PERFECT LEGAL pentru că a jurat să respecte Constituția și ca atare este de datoria lui să aducă la cunoștința opiniei publice faptul că guvernul american face exact opusul a ceea ce scrie în Constituție referitor la drepturile și libertățile cetățenești„.
Apare astfel o dilemă și mai interesantă. Ce ar trebui să primeze: respectul pentru drepturile și libertățile cetățenești sau securitatea statului? În ceea ce mă privește eu optez cu ochii închiși pentru prima variantă. Un stat nu merită apărat, dacă nu își respectă și nu își protejează cetățenii. Din păcate, nu prea există pedepse pentru încălcarea Constituției, în timp ce pentru încălcarea „Secretului de Stat” există o gamă variată de remedii și pedepse. Oare de ce?
Deca(b)logul Muschetarilor 