După 20 de ani.
S-au făcut talk-showuri cu acest titlu și emisiuni la radio. Toate cu referire la o vorbă ce a rămas celebră, a unui om care și-a început cariera ca apologet al dictaturii și a sfârșit-o ca sfătuitor în ale democrației: ”Românii vor avea nevoie de 20 de ani ca să învețe democrația”. O vorbă care a prins și a obsedat o generație. Care a iscat discuții nesfârșite, dezaprobări vehemente sau a slujit ca memento de efect în tot felul de ocazii… Apoi, într-o zi, calendarul ne-a arătat că timpul profetic s-a scurs.“Alt prilej de vorbe și de ipoteze” am putea spune, parafrazând un poet celebru.
După atâția alții care au dezbătut subiectul în fel și chip, a adăuga încă un punct de vedere nu poate trece decât neobservat. Și totuși, un adevăr inconturnabil ne stă în față: acest timp chiar a trecut peste noi. Cu ce folos? Ce am știut să facem cu el? Unde suntem acum față de unde am fost? Ca indivizi ori comunitate. Ce am crezut că va fi și ce credem că este azi, lumea noastră românească?
Cu multă vreme în urmă, un romancier celebru a creat câteva personaje devenite nemuritoare, care au înflăcărat de atunci imaginația a nenumărate generații de tineri și mai puțin tineri, credincioși unor virtuți simple, dar perene: curajul, loialitatea, prietenia, franchețea, buna credință, toleranța, noblețea interioară, compasiunea.
Aceștia erau Muschetarii.
Aprigi și entuziaști, puțin inconștienți uneori, aproape întotdeauna în contracurent, ei au reprezentat și reprezintă prospețimea ce pare veșnică a tinereții, față în față cu un viitor incert, însă plin de promisiuni și posibilități. Și așa ar fi rămas, dacă lui Dumas nu i-ar fi trecut prin cap sa creeze o continuare… După 20 de ani. Într-un fel, o reflecție despre cum schimbă viața perspectiva tinereții. Despre cum se erodează convingerile, se nuanțează atitudinile și se acceptă compromisurile. Însă, dincolo de aceasta, și despre cum anumite lucruri nu se schimbă niciodată în sufletul celor bravi: loialitatea, curajul, prietenia precum și toate celelalte virtuți ale Muschetarilor sunt acolo, prezente și nu au putut fi îngenunchiate. Iar ele ies la iveală în special în acele ocazii când viața îi aduce laolaltă.
Ei bine, iată patru oameni ai prezentului, tineri, încrezători și entuziaști… cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, ceva mai resemnați și reținuți la vârsta maturității dar împărtășind idei și valori apropiate și încăpățânarea de a nu ceda în fața prostiei agresive – fie ea și majoritară – punând umărul la o întreprindere comună în lumea virtuală. Din multele similitudini de circumstanță ne-am luat permisiunea de a ne numi și prezenta restului lumii virtuale ca Muschetari. După multe călătorii în virtualul altora, după războaie pe bloguri , după dueluri in care tastaturile rareori s-au odihnit, am crezut că e timpul să construim propriul „pavilion de vânătoare”. Noi, cei patru muschetari, uniți de lupte comune și idei surprinzător de apropiate, am hotărât ca din actori pe scene straine, să ne transformam la rându-ne în regizori.
Profesiunea de credință o sintetizăm și exprimăm în ceea ce dă și numele blogului nostru: Deca(b)logul Muschetarilor.
Înainte de a-l parcurge, niște indicații de lectură:
De vă va suna infatuat este pentru că gasconul nostru a avut, desigur, cea mai mare contribuție. Aramis l-ar fi dorit mai dramatic, dar a fost temperat de Porthos, o natură mai realistă. Cât despre Athos, ei bine, ceilalți speră că va face și el ceva pe viitor. O ultima observație: muschetarii nu au reușit să schimbe lumea în care trăiau, mai curând i-au rezistat. Credem însă că este mare lucru.
Decalogul Muschetarilor
1. Nu ne plac pozițiile definitive, ireconciliabile, agresive. Nu suntem pentru pârjolirea câmpiilor și pentru otrăvirea fântânilor. Încercăm să nu ne încruntăm prea des. Susținem dialogul, zâmbetul și ironia fină.
2. Suntem adversarii mass-mediei ce pervertește realitatea și deprofesionalizează meseria de jurnalist. A presei tip dramoletă, a presei mercenarilor, a banului, a intereselor obscure și a ratingului cu orice preț.
3. Nu ne repezim să disprețuim sau să desființăm ce nu înțelegem. În cel mai rău caz, compătimim.
4.”Bunii români” ne scot din sărite. Îi preferăm și-i căutăm pe cei obișnuiți. Pe cei care-și acceptă firesc destinul de a se fi născut români și nu consideră ca au lecții de dat sau de primit în legătura cu asta.
5. Nu avem “certitudini definitive și irevocabile” și știm că nu deținem adevărul absolut. Ne uităm după bunul simț deoarece, cel mai adesea, adevărul stă lângă el.
6. Încercăm să nu luăm viața mult prea în serios, nici pe cea din lumea reală și nici pe cea din lumea virtuală. Pentru că, oricum, din prima n-am văzut să iasă cineva viu, iar din a doua să iasă cineva mort.
7. Nu suportăm demagogia și populismul. Și nici pomenile electorale. Între un pește garantat din când în când și o lansetă pe viață alegerea noastră se îndreaptă către cea din urmă.
8. Nu cautăm un om providențial care să ne conducă, nici doi, nici zece, nici cinci sute. Cautăm vreo 20 de milioane de oameni (sau câți mai suntem pe-aici), care să lucreze la o construcție (pe care să o putem numi “o țară”).
9. Credem ca bâta și transhumanța stau bine ciobanului, nu politicianului. Migrațiile “doctrinare” sau “ideologice” ale politicienilor, motivate doar de interes personal, epocă politică sau câștig individual, trebuie sa fie “calea” de ieșire din politică. Cât despre armele folosite, noi, ca muschetari, recomandăm floreta.
10. Ne place să citim o carte interesantă, să vizionăm un film de calitate, să ascultăm o muzică bună, să bem un coniac fin sau un vin cu personalitate. Nimic din ceea ce este lumesc nu ne este străin. De aceea suntem convinși că avem și defecte. Dar cine nu le are?!
Încă un scurt cuvânt explicativ:
Ce ne propunem!
Desigur, ne vom ocupa cu politica, vom comenta, vom râde, ne vom plânge, vom critica, vom lauda și vom încerca sa facem diferența în abordarea (virtuală a) societății, politicii dar și a culturii, evenimentelor și oamenilor. O vom face în felul nostru, cu mai puțina patimă, cu o critică ceva mai constructivă cu ceva mai multa obiectivitate, încercând să găsim un ritm (stil) și o direcție moderne. Încercăm sa cautam politica pierdută în favoarea demagogilor și confiscată de lătrăii de partid, de populiști și de media partinica.
Fără a avea pretenția că un nou blog va „rupe gura târgului”, considerăm că era necesar și vom încerca sa-l facem o „intersecție”, un loc de întâlnire al ideilor, comentatorilor, cititorilor, observatorilor și, eventual, un loc de naștere pentru idei și comentatori. Din când în când vom aduce personaje cunoscute care să vorbească, să se exprime. Vom supune atenției și vom propune o carte, un eveniment cultural sau sportiv. Vom aprecia cititorii și comentatorii informați, civilizați, care nu chinuie limba română și nu iubesc expresiile licențioase. Vom deschide căi de dialog și vom arunca mănușa dezbaterii. Deschidem un front în care lupta se va da cu floreta, spada și eventual muscheta, războaiele vor fi cavalerești, doamnele prețuite și aparate, un front în care atacurile personale și loviturile mișelești nu vor fi tolerate.
Cine suntem!
Suntem oameni liberi și de bune moravuri (fără a fi virtuoși) care cred că pot construi. Suntem patru membri ai aceleiași generații, membri ai societății romanești, care cred că societatea noastră este perfectibila, că politica se poate face și altfel, că lumea nu trebuie văzuta prin fanta descoperită de o mass-medie cumpărată sau care dorește prea mult să vândă… publicitate. Suntem patru muschetari uniți de idei și idealuri comune, ce au speranța că prin virtual pot schimba și influența mentalități și atitudini. Ne-am întâlnit pe câmpul de luptă (virtual) și ne-am aliat spontan, regăsind și descoperind unul la celalalt trăsături și gânduri asemănătoare. Nu suntem identici, dar suntem compatibili și ne tolerăm diferențele. Suntem o societate în miniatură sau cum ar trebui sa fie o societate în miniatură.
De ce se numește Deca(b)logul muschetarilor!
Muschetarii făceau parte dintr-o armata. Dar erau unici. Aveau propriul cod. Aveau mulți prieteni și amici. Căutăm confrați și camarazi, dar nu abdicăm de la unele idei și principii. Cine crede că se regăsește în codul muschetarilor sumarizat mai sus este așteptat alături de noi.
d’Artagnan, Athos, Porthos și Aramis
Deca(b)logul Muschetarilor 
Inainte de a va ura succes, am o mica intrebare: D’Artagnan, tu esti cel care colectiona videoclipuri cu taierea capetelor de civili americani de catre Zawahiri si ai lui?
Asta-i bună…Există vreun impostor ce-mi face de râs numele pe Internet?! Dacă-l prind îi tai…cureaua de la pantaloni!
A existat! Si a disparut. Deci lucrurile sint acum, asa cum trebuie sa fie.
Succes!
Muschetari fara Constance?
E plecată nițel dar se întoarce…
Muschetari my ass, lol, blogarasi spammeri fara identitate, onanimi
Nasul AlPacino nu-i cu tine?
Despre orice noutate aparuta meteoric pe cerul tarisoarei noastre dragi aflam ca ineditul situatiei respective il reprezinta trecutul ei cand si dupa o simpla plimbare pe acelasi trotuar cu Sensuala puteai deveni celebru.
Cred ca celebritatea voastra Muschetarilor ar putea deveni mai rapida daca ati aminti un element al biografiei voastre pe care l-ati omis.
Ma numar printre cititorii aventurilor despre muschetari, lectura facuta la vremea ei dar cu ceva timp in urma si nu pot uita ca in afara modelului etic al constructiei personajelor acestia si-au afirmat cu mandrie fidelitatea fata de suveran.Prin urmare apare o intrebare (cred eu) logica si anume: Qui est votre roi?
Va doresc un alt destin decat al personajelor alese si Vive le Roi !
Sustin intrebarea batuta de „saua calului”. Cui inchina floretele cei 4 muschetari care nu erau trei, ci doar zece negri mititei? Intreb asta fara rautate, manat de ce-a mai sincera curiozitate. Intreb asta pentru ca cei care lupta fara loialitate fata de un conducator (acelas), se numesc mercenari si nu muschetari.
Regelui, evident!
Cine-i Regele? Hmm! Complicat…aș fi vrut să fiu nițel fanfaron, ca un muschetar ce sunt, și să spun: Regele nostru este Adevărul!
Problema e că noi tot îl căutăm…și-l căutăm…și-l căutăm…
P.S. De ce oare toată lumea se așteaptă să slujim un personaj politic?!
Deci slujiti un personaj mitic si nu unul politic. Brava la voi!
Recunosc, m-ati cucerit cu …ne uitam dupa bunul simt…cu adevarul langa el..
Primiti si muschetaritze??
Cum să nu… 🙂
Simpatica auto-descriere… le Roi est mort! Vive le Roi, en garde et à la guerre, comme à la guerre! NO pasaran! 🙂 Sanatate si salutari de pe meleaguri „muschetaresti”! 🙂
Te asteptam pe front, langa noi! 🙂
Nu un personaj politic e regele meu. Care ar putea fi si al vostru. De fapt, este al vostru in masura in care spuneti ca slujiti adevarul. Adevarul e ca republica e o minciuna.
Eu mărturisesc că am o nedumerire.
Fiindcă am tot citit câte ceva pe aici nu pot să nu recunosc că aproape întotdeauna comentariile îmi pare că au făcut deliciul articolelor mai mult decât conţinutul acestora, de multe ori sec şi rece precum darea de seamă a unor şedinţe de partid. Oh da, sigur că subiectele atinse sunt grozav de serioase, dar parcă muschetarii erau, înainte de a fi foarte bătăioşi, amuzanţi dar şi ironici, amanţi dar şi fideli, beţivi dar şi cocheţi ori nimic din toate astea nu răzbate în seriozitatea de care daţi dovadă împingând această seriozitate până la agnosticism.
Să nu fi înţeles eu oare nimic? Posibil
Dar plăcându-mi foarte mult muschetarii când eram prin clasa a IV a desigur că le atribuiam şi merite şi calităţi mult umflate faţă de cele deja atribuite de Dumas. Abia când am crescut mai mare şi am început să studiez istoria dincolo de romanele romanţate, am început să realizez că de fapt cei patru eroi mult îndrăgiţi trăiau din sabie deci nema cultură, ioc şcoală sau studii înalte, că trăiau pe vremea când fabricanţii de săpun dăduseră faliment în schimb crescuseră fabulos vânzările la andrelele numai bune de scărpinat păduchii sub peruci, şi că baie se făcea cu izmenele pe trup pentru a nu te murdări apa, că dentistii erau felceri şi că atunci când te dureau dinţii metoda cea mai bună de tratament era scoaterea acestora, că încă nu se inventase nici pasta de dinţi, apa de gură sau bomboanele tic tac şi că apa de colonie era grozav de scumpă şi doar câţiva fericiţi de soartă ştiau la ce foloseşte şi câte şi mai câte. Realităţi care, la vârsta la care încă mai visam cai pe pereţi, nu mi-au picat tocmai bine dându-mi seama că Dumas m-a păcălit în mod voit 🙄
În fine, să continui la subiect că încep să mă abat puternic de la tema comentariului, deci cum spuneam: deliciul comentariilor m-a convins să nu dau click mai departe de pe paginile domniilor voastre şi să mă amuz chiar dacă nu intervin pe seama ironiilor, muşcăturilor, înţepăturilor, uneori chiar azvârliturilor de copită ce rezultă din conversaţiile mult aprinse. În afară de Iepurele de Martie şi dl Goe care nu se dezic de la pseudonimele alese şi pe care-în sinea mea-îi admir pentru hotărârea cu care combat fiecare de pe propriile metereze, restul îmi par că nu au venit în acel fermecător-sau nu- peisaj muschetăresc, ca zic aşa.
Mai degrabă aş zice că aici s-a descins cu bună ştinţă în Poiana lui Iocan.
Nu lipsesc nici Ţugurlan, nici Moromete, nici Cocoşilă, nici ţăranii aflaţi în trecere cu căciulile răsturnate pe ceafă, nimeni nu lipseşte. Şi ca să-l citez pe Ion ionescu aş zice şi eu la fel că ” Aici ei se complac într-o stare de euforie a conversaţiei, fără a clarifica practic nici un punct de vedere, deşi de aceste adunări depindeau voturile şi atitudinile politice, pline de consecinţe pentru viaţa satului. Ei au o idee naivă despre politică, cred în partide, le dau votul şi întretin o atmosferă favorabilă faptelor.” http://cititordeproza.wordpress.com/2010/06/30/poiana-lui-iocan/
Comentariul meu este doar o observaţie observatoare care nu are nimic de a face cu rolul de simplu observator.
🙂
Dacă și articolele mele sunt serioase…
Adevărul e că temele, articolele, sunt doar pretexte ca să lungim conversația inițială…aceeași…de la începutul blogului, până s-o termina!
Și încă ceva, eu n-am încredere în doctorii din secolul muschetarilor, care pretind că apa dăunează grav sănătății. Dacă faci baie în ea. Eu, pe ascuns, mă mai spăl și folosesc și leșie.
E drept că apa-i boală curată,dar doar dac-o bei. Părerea mea.
Dadå Mitzå sunteti pe locul doi. Mai exista o doamna care l-a urmarit pe dl.Goe cu privirea pe traseul presarat cu blogul d-lui Nimeni si deca-blogul celor patru cu muschii tari. Ca sa avansati in clasament ati putea ori sa fiti foarte, foarte inventiva (?!) ori sa fiti foarte, foarte curajoasa si faceti ceva ce cealalta d-na n-a indraznit sa faca: de ex. sa comentati in Certocratia, blogul conului Dorin Tudoran. Dl.Goe este prezent acolo intr-o maniera invizibila pentru profani. Ca-l vedeti ori ca nu-l vedeti pe dl.Goe tot ati putea incerca sa comentati acolo, asa… de proba. Conul Dorin promoveaza poete/se asa ca d-voastra (vezi topicul curent), astfel incat v-ati putea incerca norocul. Nu cred ca celelalte prezente feminine din areal ar putea sa va eclipseze la modul serios. Este un blog cel putin de reusit precum acesta de fata. Veti avea oare bravura sa-l comentati la fata locului? Macar ca sa ne râdem daca nu de altceva.
Saracul Goe! Are si el o obsesie si o baga peste tot, fie ca se potriveste, fie ca nu. Dupa ce l-a pus pe dl.nimeni sa-i posteze pe blogul lui comentariul respins pe „Certocratia”, dupa care l-a si comentat cu voluptate, impreuna cu gazda, o invita pe Mitzaa Biciclista tot pe „Certocratia”. Omul pur si simplu nu poate accepta ideea ca a fost banat si facut de cacat pe „Certocratia” si, are, n-are legatura, numai de „Certocratia” aduce vorba. Cred ca se impune un tratament psihiatric corespunzator.
D-le Pârjane, cu siguranta ca unul dintre noi are nevoie de tratament psihiatric. Cum ziceti si d-voastra. Carmen ce zice?
Nu fi fraier, eu incercam sa te scap de obsesie! Ce sens are sa te zbati ca pestele pe uscat, sub cenzura necrutatoare a conului Dorin? Mai bine, in loc sa zgandari rana, nu te mai gandi, da uitarii „Certocratia” si… vei fi mai linistit. Intrebarea este: te poti sustrage din ghearele obsesiei? Ca nu-mi place sa vad cum suferi si-ti strigi durerea pe toate acoperisurile… pardon, blogurile. Mi se rupe sufletul!!!
D-le Pârjane sunteti o fiinta simpla. Nu s-a schimbat nimic de cand v-am mai facut acest anunt. Contez pe sinceritatea d-voastra. La urma urmei anelizii nu mint niciodata.
Dl Goe eu rămân la această formă de apelare şi cu toate că văd că m-aţi avansat în grad, de la tanti am trecut la dadă, tot nu îndrăznesc să vă spun frăţică, nu de alta dar nu cred că mi-ar sta bine. Faptul că sunt pe locul doi este o precizare sau o punere la ambâţ? Şi ce anume v-a făcut să credeţi că mi-aş dori să avansez într-un asemenea clasament? Şi adică cum? Clasamentul se face în urma unui concurs, nu? Şi care are un premiu, nu? Şi adică dacă spuneţi că: „Mai exista o doamna care l-a urmarit pe dl.Goe cu privirea pe traseul presarat cu blogul d-lui Nimeni si deca-blogul celor patru cu muschii tari” să înţeleg că premiul sunteţi domnia voastră? Vai, vai, vai! Deja m-am ruşinat 😳 la gândul că aţi gândit…ăăă….adică s-ar putea ca….ăăă…pfoai, daţi-o încolo de treabă că nu vă cred. În stare.
Hmmm, să continui deci. Oricum sunt inventivă. Eu zic că asta s-a văzut deja şi nu mai e nevoie de demonstraţii. Nici curajul nu-mi lipseşte. Însă prima dată când v-am citit comentariul recunosc că m-am cam speriat oţârişică fiindcă aţi spus: „…ori sa fiti foarte, foarte curajoasa si faceti ceva ce cealalta d-na n-a indraznit sa faca…” iar eu, păcătoasă din fire, până să ajung la sfârşitul frazei am crezut că faceţi vreo aluzie că doamna respectivă n-a avut curajul să se dezbrace. De caracter, desigur. Dar oare cine ar vrea să vadă aşa ceva? 🙄
Totuşi nu am înţeles care e miza cea mare pentru ca eu să mă trambalez cu velociped cu tot pe blogul lui Dorin Tudoran: promovarea mea ca poetesă sau să existe un motiv de care să vă râdeţi? Şi dacă e prima chiar credeţi că merit eu asta? La fel şi pentru a doua.
@ Mitzaa Biciclista
Zoe e incoerent, ca de obicei. Fii ingaduitoare: e prost de la natura si bolnav la cap de cand conu’ Dorin l-a ejaculat… ăăă… ejectat de pe blogul lui. Partea cea mai proasta e ca nici nu vrea sa primeasca ajutor specializat, e un bolnav recalcitrant. Nu trebuie luat nici o clipa-n serios, dar trebuie iubit. Asa cum este. Si el e al nostru.
@Doamna Mitzaa slabuta eschivă. Daca n-ar fi prea putin as zice ca sunt sincer si profund dezamagit. (…) Bine macar ca s-a gasit cine sa va repereze onoarea. 😉
„În afară de Iepurele de Martie şi dl Goe care nu se dezic de la pseudonimele alese şi pe care-în sinea mea-îi admir pentru hotărârea cu care combat fiecare de pe propriile metereze, restul îmi par că nu au venit în acel fermecător-sau nu- peisaj muschetăresc, ca zic aşa.”
Ce sa va fac, baieti? Nu v-am zis eu, de-atatea ori, ca prezenta mea aici creste enorm calitatea si atractivitatea blogului? Si ca voi, zeii tutelari, nu prea sunteti, din pacate, niste adevarati oameni de spirit? Dar voi, nu si nu! Pai e in interesul vostru ca eu sa comentez aici! Daca plec eu, se alege praful si pulberea din „Deca(b)logul” vostru! Eu zic chiar sa preluati anumite texte de pe blogul meu, ca guestpost. Vi le recomand eu pe cele mai amuzante.
D-le Pârjane cred ca este prima oara cand pot declara ca aveti dreptate: muschetarii nu-si cunosc interesul cand vine vorba de iepurimea voastra. Chiar daca oficial nu vi se recunoaste statutul totusi nu cred ca v-ar putea gasi cineva sa va conteste serios pozitia de mascota a acestui blog. Sunteti intr-adevar emplematic. Ati putea aparea pe stema sau pe blazonul blogului in cazul in care va avea cineva intentii heraldice mai serioase.
Athos… 🙂
Doamna… 🙂
După douăzeci de ani, dacă înainte mă mai întrebam „încotro”, aşa ca în quo vadis, am încetat să îmi mai pun întrebări cardinale legate de unele lucruri, pentru că sunt întrebări pe care, existenţial, le-am ratat toţi, şi nici măcar retoric nu ne mai izbutesc. După douăzeci de ani, ni se pare câteodată că suntem la capătul timpului, acel timp care cândva avea răbdare cu noi.,apoi noi am deenit o lungă aşteptare, care nu pare a întâlni ceva la capătul ei.
Românii trăiesc acum un timp delirant.
Timpul a fost, este si va ramane singurul nostru inamic real; Nu-l invinge decat amintirea.
bucuros sa va descopar !
Mulțumim mult! Între timp amicii mei d’Artagnan, Athos și Aramis s-au mutat la Hanul Muschetarilor în semn de protest față de manierele mele lipsite de finețea minim necesară domniilor lor. Subiectul inițial al disputei a fost arestarea lui Adrian Năstase, unde eu am susținut că vorbim de răfuieli mafiote și nu de JUSTIȚIE, iar domniile lor elogiind mai mult sau mai puțin succesul luptei anti-corupție.
Delimitarea, benefică în opinia mea, ambelor părți nu a schimbat cu nimic aprecierea mea față de umorul gasconului, înțelepciunea lui Athos sau secretele templierului, pardon iezuitului.