Regandirea mediului de afaceri in sensul valorii comune

Discutia de saptamana trecuta referitoare la subiectul cresterii echitabile de pe blogul lui Adrian Nastase m-a dus cu gandul la un concept ce impartaseste cateva dintre principiile acestei paradigme. Valoarea comuna (org. “shared value”) enuntata de catre Porter, nu are ca scop micsorarea gap-ului dintre categoriie sociale, ci realizarea unui sistem economic bazat pe modele de afaceri ce sustin beneficiul si dezvoltarea sociala.

Autorul mentioneaza cum capitalismul clasic este privit ca masinaria de profit ce sustine forta de munca, salariile, achizitiile, investitiile si taxele. Afacerile ar trebui, in opinia lui Porter, sa creeze suficient beneficiu social prin simpla existenta.

Modalitatile de a crea valoare comuna identificate de catre autor sunt: reconceperea produselor si a pietelor, redefinirea  productivitatii in lantul valoric si construirea clusterelor locale.

In timp ce majoritatea companiilor se concentreaza pe cresterea consumului clientilor sai, in pietele dezvoltate, interesul este indreptat indeosebi pe descoperirea nevoilor societatii si adaptarea produselor si serviciilor la acestea. Un astfel de exemplu este succesul inregistrat de catre produsele Ecomagination ale grupului GE, care in 2009 atinsesera deja venituri de 18 mld. USD (primele produse fiind introduce pe piata in 2007).

Un alt demers curajos in reconceperea pietelor e patrunderea pe pietele defavorizate, care nu au constituit un target pentru companii pana recent. Porter numeste exemplul lui Vodafone, care vinde in Kenya telefoane ieftine cu mobile banking. M-PESA este in momentul de fata cel mai dezvoltat sistem de plati mobile din lume. Serviciul permite oricarui utilizator ce detine un card de identitate sau pasaport sa depoziteze, retraga si transfere bani cu ajutorul telefonului. In 2012 se inregistrasera 17 milioane de utilizatori M-PESA in Kenya.

Adaptarea produselor si serviciilor la acest segment de clienti a dus la inovatii ce au fost ulterior implementate in pietele traditionale, cum ar fi serviciul de microfinancing in acest caz.

Redefinirea productivitatii in lantul valoric poate fi atinsa prin reducerea consumului de energie si resurse, logistica, distributie si achizitii, cresterea productivitatii angajatilor si locatie. Nu intru momentan in detalii, sunt si in acest caz exemple de succes pentru fiecare caz in parte.

A treia metoda prin care Porter considera ca se poate dezvolta valoarea comuna este sustinerea formarii clusterelor locare. Autorul a fost initiatorul acestui concept de cluster, care in momentul de fata primeste suport la nivel european prin diverse politici de sustinere. Clusterul local este o structura de colaborare intre sectorul privat, cel universitar si institutiile publice la nivel regional. In ultimii ani, aceasta forma de colaborare a inceput sa apara nu numai la nivel local, ci la nivel national. Pe baza modelului lui Porter, francezii au dezvoltat conceptul de ”pôle de compétitivité”, unde colaborarea nu este conditionata neaparat de proximitatea intre entitati. La noi in Romania, termenul utilizat este “pol de crestere”. Guvernul Ponta a initiat proiecte pentru 8 astfel de poli (cel mai cunoscut consider ca este cel de IT de la Cluj).

Noua idee a lui Porter a fost criticata destul de dur de catre Schumpeter de la “The Economist” si Denning de la “Forbes”. Or mai fi fost multi altii, pe care eu nu i-am citit, caci conceptul de “shared value”, spre diferenta de alte idei ale profesorului, este cam “neterminat”. Porter colaboreaza momentan cu unii dintre cei mai mari investitori din lume la schimbarea modelului de afaceri in directia noului sau concept (Nestle, PepsiCo, Petrobras etc.). Cele trei modalitati de atingere a valorii comune nu au insa cum sa functioneze ca o reteta de succes ce ar putea reinventa capitalismul.

Totusi, mi se pare un inceput bun pentru regandirea mediului economic astfel incat sectorul privat si societatea sa se sustina reciproc, fiind nevoie cat mai putin de intermediari (ONG-uri sau stat). Daca pana acum mediul inconjurator si segmentele sociale defavorizate erau “protejate” prin taxarea externalitatilor si a profitului companiilor, cred ca in viitor nevoile sociale vor putea fi administrate direct de catre companiile private, spre avantajul tuturor.

http://www.wobi.com/wbftv/michael-porter-understanding-shared-value

http://www.fsg.org/tabid/191/ArticleId/644/Default.aspx?srpush=true

http://www.economist.com/node/18330445

http://www.forbes.com/sites/stevedenning/2011/12/20/why-shared-value-cant-fix-capitalism/

Read Full Post »

Despre must, castane și… Dan Diaconescu

La sfârșitul acesta de săptămână, am fost silit de familie să merg să văd ce face casa lăsată moștenire de du Vallon senior. În primăvară, domeniul a fost complet renovat, sub atenta îndrumare a mamei soacre, profesoară pensionară și șefă a unei divizii de rude simpatice și drăguțe, capabile să-ți construiască un castel complet cu tot cu domeniul aferent, în pauza de gândire absolut necesară unui ministru competent. Ok, o să spuneți că un ministru competent nu există. Sau că pauza de gândire a unui ministru este permanentă. Ca să evit discuții complicate, o să fiu ceva mai precis: cât o vacanță școlară de vară.

Revenind la subiect, sâmbătă dimineață am fost împachetat și expediat la domeniul bătrânului, unde am fost primiți cu must din producția proprie. Ca să mă laud un pic, o să spun că podgoria Corcova e în apropiere, iar viile cu soiul Cabernet Sauvignon-ul sunt destul de comune prin zonă, deși localnicii îi spun varietății de struguri altfel. Cum nu mă pricep nici la struguri și nici la modul în care se prepară vinul, mă opresc aici cu detaliile, pentru a nu fi făcut de râs de vreun coleg cu experiență. Deși cred că și ei se pricep mai degrabă la băut, decât la procesul de preparare.

În încheierea banchetului de sosire am fost tratați, pe lângă vinul și mustul local, cu castane comestibile. Nu îmi e foarte clar în ce alte zone din țară mai crește castanul comestibil (cineva îmi spunea că prin Maramureș), dar la Tismana am avut castane și chiar smochine proaspete de când îmi amintesc. Cred că „vinovată” este clima zonei, foarte apropiată de cea mediteraneană, cu ierni nu foarte geroase și veri nu foarte toride.

Însă mai interesantă decât mustul și castanele mi s-a părut discuția cu rudele prezente, în general profesori și ingineri pensionari, retrași din tumultul orașului la viața relaxată de la țară. Încercând să discut despre criză, am obținut mai degrabă sprâncene ridicate a mirare, decât plângeri sau oftaturi. Explicația este că mai nimeni nu a împrumutat bani și nici nu au investiții pe bursă. Ca atare, dramele pieței de capital sau falimentele băncilor au același ecou ca și Marea Criză din anii ’30. Un lucru neplăcut întâmplat altora și care suscită zero interes într-o comunitate rurală, în care ultimul eveniment cu adevărat relevant nu a fost criza euro, ci retragerea preotului local.

Văzând că sunt complet incapabil să port o discuție politicoasă despre subiecte de interes reciproc, am zis să-mi încerc norocul cu politica. După ce m-am avântat într-o tiradă despre pseudo-privatizarea cu Dan Diaconescu în rolul principal și uriașul procent de retardați, capabili să voteze un astfel de specimen, mi-am făcut curaj și am întrebat despre culoarea politică a primarului local. Cu priviri amuzate și zâmbete pe măsură am fost informat că primarul aparține PP-DD-ului pe care tocmai îl desființasem. Văzându-mă mut de stupefacție, tata-socru, fost profesor de geografie și posesor al unei vaste colecții de situații în care subiectul a amuțit subit, mi-a lămurit cu răbdare situația.

Atât PDL-ul cât și USL-ul au primit, precum în povestea scrisorii pierdute, candidați desemnați de la centru, dar complet irelevanți în comunitate. Ca atare singurul om, doritor să devină primar și cât de cât relevant a rămas fără partid. Având alternativa să candideze independent sau să se înscrie în partidul măscăriciului OTV-ist, a decis că e mai bine într-un partid cu televiziune proprie (chiar dacă ușor ridicolă), dar câștigător, decât singur și perdant.

Doctrină? Cui îi pasă? Ce parcă PDL sau USL au vreo doctrină cu semnificație? Ori candidații lor înțeleg cu ce se mănâncă? Important este să ai o oarecare notorietate și să nu te știe lumea drept escroc.

Drept urmare m-am întors ceva mai încrezător că procentul de idioți, capabili să-l voteze pe Dan Diaconescu, nu este chiar atât de mare precum procentul obținut de partidul acestuia în alegerile locale.

Read Full Post »

Despre “bine” și “rău” (inclusiv despre Oltchim)

Dacă ați citit eseul lui Ayn Rand despre etica obiectivismului, probabil că sunteți familiarizați deja cu perspectiva obiectiviștilor privitoare la „bine” și „rău”.

Pentru cei ce nu au apucat să citească sau nu au chef să se chinuie cu etica „Randiană” o să rezum aici ideea de bază (simplificând grosolan, până la denaturare): dacă pentru plante și animale „bine” înseamnă supraviețuire, iar „rău” înseamnă moarte, pentru ființele (mai mult sau mai puțin) conștiente precum omul, conceptele de „bine” și „rău” sunt ceva mai complexe, dar în esență au aceeași semnificație ca și în cazul animalelor sau plantelor.

Una din diferențele importante, față de plante sau animale, este că omul trebuie să supraviețuiască păstrându-și condiția umană și nu doar supraviețuind fizic. A renunța (indiferent de motive, inclusiv din cauza fricii) la libertate, înseamnă doar a amâna „răul” potențial (spre exemplu momentul în care bruta o să-ți crape capul doar pentru că este mai puternică și depinzi de ea).

Din aceleași motive, după părerea mea, cred că este „rău” să renunțăm de bună voie și fără o motivare extrem de solidă la ceea ce este de drept câștigat de fiecare din noi. De altfel dreptul de proprietate este un drept recunoscut acum de aproape toate statele lumii.

Pentru a putea să ne referim mai ușor la ele, aș enunța aici cele 3 drepturi fundamentale cu care (aproape) toată lumea este de acord, în ordinea importanței lor:

1. Dreptul la viață;
2. Dreptul la libertate;
3. Dreptul la proprietate privată.

Cred că suntem cu toții de acord că este „rău” să fii furat sau jefuit. Chiar dacă cel ce te jefuiește o face legal, printr-un abuz al dicturii majorității impropriu numită „democrație”. În general furtul se petrece sub pretextul construirii unei infrastructuri de necesitate publică, cum ar fi drumurile, rețeaua de apă, cea de gaz ori cea cea de electricitate. Celălalt pretext pentru furtul legalizat este ajutorarea celor ce nu pot supraviețui singuri, handicapați, bolnavi, bătrâni.

Din nou, cred că suntem cu toții de acord că a lăsa un semen să moară (de foame sau de boală), deși poți să-l ajuți, înseamnă să-i negi dreptul la viață și ca atare este „rău”. Pe de altă parte, dacă respectivul refuză intenționat să muncească și să-și câștige existența, este responsabil de propria decizie și nu cred că ar trebui responsabilizat altcineva pentru acest lucru.

Un caz mai complicat este acela când cineva ajunge să sufere sau chiar să moară de foame, deși vrea să muncească, dar deciziile nu sunt tocmai fericite. Este obligată societatea să-i asigure supraviețuirea? Eu personal sunt tentat pentru astfel de cazuri să prefer implicarea organizațiilor caritabile și nu a statului, din motive de eficiență.

Un al doilea motiv este că statul, nu numai că este ineficient, dar este și iresponsabil, fiind tentat să mărească (din motive populiste) cuantumul ajutoarelor și să le acorde fără o verificare temeinică. Poate vă amintiți de situația ridicolă din insula grecească Zakynthos, unde printre beneficiarii ajutoarelor pentru nevăzători se aflau un șofer de taxi și un vânător.

Rezultatul final este că tot mai mulți preferă calea „ușoară” de a trăi din „welfare” în loc să muncească. Și asta nu se întâmplă doar în România sau Grecia, ci și în Germania. În final bugetul se debalansează și este necesară mărirea taxelor. Aceasta se întâmplă până în punctul în care aproape toată lumea încearcă să fenteze taxele și să trăiască din „welfare”, după care urmează inevitabil colapsul.

Ca să nu lungesc inutil subiectul, în concluzie, taxele mari înseamnă „rău”.

Hai să încercăm acum să vedem ce înseamnă „bine” și ce înseamnă „rău” în cazul Oltchim. Funcționarea combinatului este în principiu „bună” pentru că asigură salariile (și deci supraviețuirea) muncitorilor. Ce se întâmplă dacă însă dacă combinatul nu funcționează economic rentabil și are nevoie de ajutoare de stat? Fiind bani din taxele altora (ceea ce reduce capacitatea altora de a supraviețui), este în mod evident „rău”.

Soluțiile sunt închiderea sau privatizarea. În mod evident cea de a doua (în măsura în care este posibilă) este mai „bună”, măcar pentru că ar putea aduce ceva bani la buget, dar și pentru că dă o șansă muncitorilor să-și primească în continuare salariile.

Știm cu toții rezultatul privatizării. Dan Diaconescu, reprezentantul perfect al populismului, este câștigătorul licitației. Cred că suntem cu toții de acord că este un nepriceput (are două firme în imposibilitate de a-și plăti datoriile) și a intrat în această poveste doar pentru a câștiga capital politic. Pe de altă parte, impunerea de condiții prea restrictive, ar fi însemnat limitarea competiției.

Partea bună este că dacă Dan Diaconescu nu poate vărsa banii pentru care s-a angajat, va pierde garanția de participare la licitație. În plus, foarte multă lume va realiza că este doar un escroc populist, lipsit de orice fel de valoare.

E drept există și alternativa, mult mai improbabilă, ca Dan Diaconescu să plătească banii pentru acțiuni și să scoată din faliment Oltchimul. Și marmota învelea ciocolata în staniol… Însă oricum s-ar întâmpla, privatizarea Oltchim, chiar și cu Dan Diaconescu a fost un lucru „bun”.

Dacă credeți că am simplificat prea mult lucrurile, amintiți-vă că rezultatele absurde (sofismele, de exemplu) se obțin complicând inutil lucrurile.

În încheiere, un excelent exemplu de „simplificare” (recunosc că mi-aș dori să pot „simplifica” și eu așa lucrurile): o foarte interesantă discuție între un „egalitarian” (Phil Donahue) și un libertarian (Milton Friedman):

Read Full Post »

Eba a luat Sida. Dreapta la răscruce, ce pana mea…

Stimulat de ideea colegului comentator dlnimeni, care a preferat până la urmă să se autocenzureze și inspirat de dl. Andrei Pleșu care a „plagiat” titlul Minima Moralia, dar a preferat să susțină o „pledoarie despre o etică a intervalului”, dar și de articolul colegului muschetar Aramis despre USL, rămas după câte spune dânsul „în pană, la răscruce”, m-am hotărât să abordez subiectul spinos al viitorului dreptei din perspectivă doctrinară, ideologică și mai ales praxiologică.

Dacă cineva se aștepta să fac o relatare a nunții domnișoarei europarlamentar, trebuie să vă previn „ab initio” că articolul de față nu are nici în clin nici în mânecă, ci doar în titlu, cu cele două ilustre personaje.

Acuzat pe blogurile „de stânga” că sunt băsist, iar pe cele „de dreapta” (inclusiv cel de față) recunosc și singur că sunt năstăsist, m-am gândit că ar fi momentul să mă dumiresc cărui curent aparțin. Sunt de dreapta, de stânga sau am rămas în pană, pe centru? La răscruce, cum ar zice colegul, popă aspirant și doar temporar muschetar, după cum l-a descris patronul nostru spiritual, Alexandre Dumas.

Ca un adept convins al „laissez-faire”-ului, mă gândesc că nu pot fi în niciun caz „de stânga”, care presupune ca statul să se ocupe de toate cele necesare cetățeanului, inclusiv de economie, dacă țara (sau după caz, situația) o cere. Pe de altă parte nici PDL-ist nu sunt, pentru că mă împac tot mai greu cu inovațiile acestuia în materie de libertăți cetățenești. Ultima, cea care stabilește că STS-ul se va ocupa de înregistrarea turiștilor la hotel „pentru combaterea evaziunii fiscale” m-a convins definitiv că nu pot fi „de dreapta”. Sau cel puțin nu de dreapta în sensul PDL.

Din fericire, discuția cu amicul Athos despre Soros, suspectat de acesta a fi mai etatist decât etatiștii indicați de mine („Putin, Orban și acum Băsescu”) m-a lămurit asupra aparentei probleme. Doar perspectiva economică sau doar socială asupra rolului statului este insuficientă. Este necesar să ne uităm în același timp și la libertatea economică, dar și la libertățile cetățenești.

Practic avem:
– din perspectivă economică: comunismul, unde statul are o implicare totală în economie, în totală opoziție cu „laissez-faire”-ul în care statul nu mai joacă practic niciun rol;
– din perspectivă socială: totalitarismul sau după caz, autoritarismul, unde libertățile cetățenești sunt practic inexistente, în totală opoziție cu „open society”, unde singura îngrădire a libertății e dată de momentul în care e afectată libertatea celorlalți. Aici statul este transparent prezentând contribuabililor toate cheltuielile publice, iar mijloacele de interacțiune cu alegătorii sunt flexibile și eficiente. Cum ar fi dialogul pe bloguri și Politica 2.0, promovate de dl. Adrian Năstase (după cum lesne ați observat a fost vorba de o manipulare năstăsistă ieftină).

Uitându-te la „dreapta” actuală românească, e imposibil să nu observi că „libertățile cetățenești” cum ar fi dreptul de a nu fi arestat fără motiv (ci doar pentru că te opui regimului), dreptul la liberă opinie sau dreptul la corespondență privată sunt doar o dulce amintire a perioadei „comuniste” când prim-ministru era domnul Adrian Năstase, iar președinte era „bătrânul edec comunist”, cum l-au denumit colegii mei muschetari pe Ion Iliescu.

În actuala „societate de dreapta”, președintele țării ne îndeamnă să boicotăm presa de opoziție, pentru că aparține „mogulilor comuniști” și e deci mincinoasă, uitând să precizeze ce trebuie să facem cu presa „mogulilor” din tabăra proprie, prea-cinstiții frați Păunești, celebri pentru „crony”-capitalismul dovedit în toate guvernările anterioare. Tot actuala „dreaptă”, prin intermediul blondei consiliere prezidențiale, devenită mai târziu super-ministru, ne demonstra că cei ce stăpânesc „serviciile” stăpânesc și „stenogramele” convorbirilor opozanților. Iar valul de stenograme s-a revărsat liber, înecând protestele opozanților și demonstrând cât de „rapace” pot fi aceștia în încercarea de a alege, ceea ce de altfel e dreptul lor (în calitate de proaspeți guvernanți), procurorul șef și șeful DNA.

Despre lunga listă de arestări preventive nu cred că e cazul să mai reamintesc. Concluzia: toți mogulii „răi” au devenit moguli „buni” după doar câteva zile de pârnaie demonstrativă.

În timpul acesta, conform colegului Aramis, „stânga” zace în pană, bulversată de ratarea suspendării. Alături de ea, zace la fel de bulversată, o mare parte din populația votantă a României, ușor nedumerită de apariția cvorumului scos din joben de Curtea Constituțională. Deși indiferent cum ai întoarce Constituția și cum ai scutura-o, un astfel de cvorum” nu este specificat nicăieri. Singura indicație se află într-o lege votată în 2000 de Parlament (Legea nr 3/2000). Logic ar fi ca Parlamentul, cel care a votat-o să aibă și dreptul constituțional de a o modifica. Surprinzător, în cei 12 ani care au trecut de atunci, acest drept a dispărut.

Mă întreb ce alte drepturi mai sunt pe cale de a dispărea. Și uitându-mă cu atenție în jur, îmi este imposibil să nu observ că lucrurile se petrec asemănător și Rusia lui Vladimir Putin, dar și în Ungaria lui Viktor Orban. Încet-încet, capitalismul de stat ia locul pieței libere, iar libertățile cetățenești sunt înlocuite cu vrerea guvernanților. Amintindu-mi de arestările demonstrative mă gândesc că poate e mai bine totuși să nu mai observ nimic și să mă întorc la titlu, schimbând un pic, în părțile esențiale, perspectiva.

După cum vă spuneam, d-ra Elena Băsescu, un strălucit europarlamentar român și o speranță… mă scuzați, nu este formularea corectă. Reiau, d-ra Elena Băsescu, viitoarea stea a politicii europene a binevoit să se căsătorească cu dl. Bogdan Ionescu, fost diplomat de carieră și actualmente tânăr industriaș român. Cei doi reprezintă dovada că și în România se poate reuși prin muncă asiduă și nu doar prin intermediul relațiilor părinților.

Ce ziceți, mi-a reușit? Nu ar fi bine oare dacă aș schimba și titlul? Dacă se supără Zeus? Începe să-mi pară rău că nu m-am limitat doar la discuțiile „filozofice”, utile politicienilor precum frecția la un picior de lemn.

PS: M-am gândit mai bine și mi-am dat seama de ce mă consider libertarian. Însă tot nu înțeleg ce am în comun cu dl. Patapievici. Mă ajută cineva?

UPDATE: Pentru a lămuri un pic lucrurile cu libertatea economică, cea socială și unde ar fi libertarianismul aveți aici o operă de artă („Nolan chart”, ușor modificată)

Read Full Post »

Între „stânga” și „dreapta” – „Revolta lui Atlas”

După formidabilul articol, scris de genialul meu amic, articol din care cel mai interesant și important lucru povestit este că i se cojește pielea de la soare, am stat pe gânduri dacă blogul ăsta are vreun sens. Mai ales că celălalt articol, cel despre Kant, pe care-l așteptam cu nerăbdare, întârzie din motive obiective.

Gândindu-mă însă mai bine am realizat că blogul nostru ilustrează perfect situația stranie în care ne aflăm. Oamenii cu adevărat inteligenți și care au și ceva util de spus, nu au timp să o facă, pentru că au ceva mai important de făcut. Iar cei care nu am nimic de spus și nici ceva cu adevărat util de făcut, au timp din belșug și atunci pot face liniștiți „filozofie” doar pentru a ne arăta astfel cât de geniali sunt. Așa se explică, de ce un mare eseist și filozof precum prietenul amicului meu este considerat un „titan” al gândirii mioritice. Nu pentru că ar fi spus ceva cu adevărat remarcabil. Sau de o certă utilitate. Nu, el ne poate argumenta pe o sută de pagini (slavă domnului că-s doar atâtea), necesitatea unei „etici a intervalului”, de îți vine să te gândești praxiologic despre rudele lui defuncte, prieteni, amici sau discipoli.

Oare din cele douăzeci de milioane de suflete, vorbitoare de limba română nu se pot găsi măcar doi-trei care să poată spune ceva util despre ieșirea din situația actuală? Sincer pe mine mă doare fix în cot cine e la Cotroceni, atât timp cât mă lasă să trăiesc liniștit și nu decide că partidul și statul lui are nevoie de mai mult de jumătate din banii pe care-i câștig. Sigur că este important ca din banii pe care astfel îi colectează, să nu cheltuiască… cu 20% mai mult, încercând să mă convingă că e DOAR 3% deficit din PIB și să-mi justifice astfel alte zeci de miliarde împrumutate și pe care ar trebui să le plătesc tot EU, CONTRIBUABILUL.

Întrebarea este: ce facem dacă se întâmplă asta? S-a întâmplat în Grecia. Se întâmplă aproape peste tot în Europa. Se întâmplă chiar și în Statele Unite. Oare au înnebunit cu toții?

Mai mult, deși criza SUBPRIME a fost declanșată de Măria Sa Statul, prin subvenționarea creditelor subprime, vinovată este… Piața Liberă. E ca și cum, „dacă statul ar da o hotărâre că toate casele se vopsesc în albastru, ulterior i-am acuza pe zugravi că le-au pictat atât de urât în… albastru” („plagiat” după Nicole Gelinas). Mai departe, deși Măria Sa Statul s-a împrumutat împotriva oricărei logici elementare, vinovații pentru criza DATORIILOR SUVERANE sunt… contribuabilii. Pentru că nu plătesc cât și-ar permite. Mai ales cei care au. Pentru că de asta au, ca să dea la cei mai puțin favorizați de soartă. Nu zău? Și dacă nu vreau? Pentru că înainte de a mă gândi la bugetivorii statului care vor muri de foame, sunt obligat să mă gândesc la cei cu care lucrez. Apoi la parteneri și acționari. Apoi la familie. Și de ce, nu la mine însumi.

Hmmm… ce sună greșit în lista de mai sus? Hai să fim sinceri, câți din noi sunt cu adevărat atât de altruiști încât ordinea să fie cea indicată mai sus? Îmi dați voie să ghicesc? NICI UNUL. Altfel lumea nici nu ar mai fi remarcat-o pe Maica Tereza, în mulțimea de altruiști. De fapt e exact pe dos. Și oricine spune că el nu gândește așa ar trebui privit cu suspiciune. Măcar până își da haina de pe el primului cerșetor ieșit în cale.

V-ați gândit vreodată cum s-a inversat sistemul de valori, astfel încât să-i recompensăm pe birocrații, pe hoții și profitorii numiți politicieni și/sau reprezentanții statului? Iar cei care de fapt sunt cei care produc banii și plătesc impozitele să ajungă să fie terorizați de faptul că ar putea greși ceva în labirintul de legi și reglementări contradictorii și să ajungă în închisoare fără a înțelege măcar UNDE au greșit? Și fără a primi măcar o explicație din partea unei Justiții din ce în ce mai greu de înțeles.

Pentru că sutele de mii de paraziți ce populează ecosistemul statului, produc mii și zeci de mii de reglementări. Unele dintre ele în perfectă contradicție, astfel încât indiferent ce ai face vei încălca legea. Sau vei muri de foame. Și tu și partenerii de business și angajații și familiile lor. Trebuie oare să așteptăm ca hoardele de profitori să ducă la faliment statul așa cum au făcut grecii, spunând: nu-mi pasă ce datorii are statul, eu contribuabilul nu-i mai dau niciun ban de pomană. Sau putem alege calea logică, de a trimite la dracu’ atât „stânga” socialistă, cât și „dreapta” crony-capitalismului, înlocuind hoardele de profitori de carieră (politicieni) cu oameni care înțeleg cât de greu se fac banii pe care-i cheltuie cu larghețe ceilalți.

Cum? Pentru asta am nevoie de un alt articol. O pledoarie pentru un stat minimal, dar responsabil. Opusul „welfare state”-ului. Apropo, știe cineva cum se traduce „welfare state”?

În încheiere, un scurt citat din Atlas Shrugged (Revolta lui Atlas), de Ayn Rand: „Mă întrebați ce obligație morală am față de semenii mei? Nici una. Cu excepția obligației pe care o am față de mine. Aceea de a fi rațional”.

PS: Și ca să nu spuneți că ați pierdut atâta timp doar ca să citiți cele câteva idei însăilate pe fugă la întoarcerea de la mare, vă propun demolarea unui alt mit: „pericolul monopolurilor”, ilustrat de povestea fascinantă (după părerea mea) a lui Standard Oil și a „baronului tâlhar” John D. Rockefeller, cel care s-a dovedit a nu fi atât de tâlhar precum l-au ilustrat contemporanii lui. Ba chiar deloc tâlhar, dacă mă gândesc mai bine.

Read Full Post »

Despre Pussy Riot, Vasilică Danileț și respectul cuvenit „reprezentanților statului”

Acum câteva zile, mai exact pe 17 august, au fost condamnate la doi ani de pușcărie pentru „huliganism și incitare la ură religioasă”, cele trei membre ale grupului Pussy Riot. Dacă nu ați mai auzit de ele, aveți aici „infracțiunea”:

Câteva zeci de secunde de performanță „live”, montate într-un clip de nici 2 minute, în care Putin este luat peste picior într-un moment când omului nu-i ardea de glumă (erau alegeri). Așa că „artistele” au fost ridicate și duse la pușcărie în așteptarea previzibilei condamnări. Lipsă de respect la adresa reprezentanților statului, a bisericii și în general a „demnității” publice.

Nu vă sună cunoscut? Zilele trecute, unul din membrii CSM-ului, Vasilică Danileț, ne atrăgea politicos atenția pe blogul propriu, că lipsa de respect și insultele la adresa magistraților, precum și instigarea la aceste fapte se pedepsește cu până la un an de închisoare, conform noilor modificări la Codul Penal, introduse prin Ordonanță de Urgență de Guvernul Boc. Mă întreb câți ani de pușcărie ar fi primit cele trei fete dacă ar fi cântat într-o sală de judecată. Sau la sediul CSM?

Nu vi se pare că în același mod în care există două Rusii, cea intolerantă și rigidă, Rusia lui Putin și Rusia liberă a fetelor de Pussy Riot, tot așa avem și două Românii. România lui Vasilică Danileț, individul copleșit de propria lui importanță și de respect datorat castei din care face parte. Reprezentanții Statului. Cu care nu ai voie să glumești. Nu ai voie să le pui la îndoială deciziile, faptele, atitudinile. Chiar dacă conduc beți. Sau care dacă decid că vor să-i întrebe pe cei care au votat, de ce au votat, chiar au votat sau cu cine au votat, nimeni nu are dreptul să-i întrebe cum mama naibii le-a venit ideea să-i întrebe tocmai pe respectivii amărășteni. Să ne-nțelegem, mi se pare normal să investighezi o posibilă infracțiune. Dar mi se pare profund anormal să consideri drept posibili infractori pe toți cei care au votat. Și mi se pare și mai anormal să reacționezi țâfnos și să împingi în față textul legii atunci când „o anumită parte a presei” își pune întrebări cu privire la imparțialitatea procurorilor. S-au mai rău să-i ameninți pe jurnaliști cu închisoarea pentru „instigare”, așa cum a făcut acel Vasilică.

Cealaltă Românie suntem noi, cei care considerăm că morga „reprezentanților statului” e bună doar ca subiect de bășcălie. Cei care ne ocupăm cu înțepatul Vasilicilor plini de importanță. Oare or fi și muschetari printre ei?

PS: În acest context Traian Băsescu îmi e chiar simpatic. Asta îl deosebește pe „dictatorul” mioritic de omologul lui rusesc. Athos zicea ceva că ar fi anti-etatist. Dacă cineva remarcă astfel de simptome, vă rog să-mi atrageți atenția. Mi-ar plăcea să devin un fan al lui TB. Un băsist. Ungurean aproape că ajunsesem. Însă năstăsist sunt cu siguranță. Cu atât mai mult cu cât domnul Năstase bloggerește din pușcărie. Oare cât de absurd sună pușcăriile băsiste? Oricum mai prost decât Justiția macovistă. Sau macovită.

A descoperit cineva motivarea sentinței în procesul „istoric” al domnului Năstase? Avea dreptate Lucia Hossu-Longin atunci când spunea de Lotul Năstase. E cu adevărat un proces istoric.

PPS: Știe cineva ce semnificație are expresia „!No Pasaran!” de pe tricoul domnișoarei în acest context? Poate că nu are…

UPDATE: Vasilică de la CSM simte nevoia să vină cu explicații suplimentare: „Martorul care minte organele judiciare riscă închisoarea” – oare își imagina cineva că ar putea fi altfel? Ceea ce este cu adevărat interesant este următoarea precizare: „Incă ceva: legea nu reglementează posibilitatea martorului de a fi asistat de avocat.” Tradus liber înseamnă: nu vă faceți iluzii că ați avea dreptul să veniți cu avocatul. Ce? Credeți că sunteți în America?

Poate că ar fi momentul ca Parlamentul să modifice mizeria de Cod Penal. Pentru că în versiunea actuală, doar „organele” par a avea drepturi.

Read Full Post »

Friptura de vită și politica românească

Sătul de permanentele bătălii politice, replici, contra-replici, dezertări la inamic sau dimpotrivă „schimbări lucide” (depinzând de partea din care privești) am decis să o invit pe doamna du Vallon la restaurant. Cum fructele de mare, care îmi plac mie, nu-i plac dânsei și în plus au colesterol am hotărât să mergem la o friptură de vită „dietetică”, adică fără garnitură de carbohidrați.

Din fericire, la 10 minute (plimbare) se găsește restaurantul Osho specializat în astfel de preparate „dietetice”. Am făcut rezervarea și în aproximativ o oră am fost invitați să ne alegem una din mesele libere. „Surpriza” plăcută este că de fiecare dată, atât calitatea preparatelor cât și promptitudinea și precizia serviciului sunt aceleași. Impecabile!

Ai spune că un grătar de vită e ceva banal și orice grataragiu cât de cât priceput îl poate produce fără mari surprize. Însă la Osho poți înțelege subtila diferență dintre o friptură de vită „fresh” și una „aged”, care e mai fragedă decât vițelul. Nu sunt surprize nici la modul în care e preparată, un „medium-rare” (preferat de mine) fiind substanțial diferit de „medium” (preferat de consoartă).

În timp ce-mi savuram friptura, admirându-i textura, culoarea și firește gustul, sorbind din vinul casei (un vin roșu ușor, italian, de Bardolino), mă gândeam de ce carnea de vită americană, ca și rețetele OSHO (de altfel banale, fără ingrediente speciale) sunt totuși atât de diferite de cele domestice. Răspunsul este: pentru că regulile se păstrează cu strictețe. De la modul în care este hrănit animalul, aleasă carnea, modul în care se păstrează și se „învechește”, iar apoi se prepară – totul este respectat cu strictețe. Nu există excepții sau lucruri trecute cu vederea.

Cu tristețe, m-am gândit la enervanta reclamă LIDL, care subliniază că singurul fel de mâncare pe care noi românii putem să-l facem și singuri fără a-l greși prea tare, sunt mititeii. La carnea tocată, nu mai contează cum au fost alese bucățile de carne sau cum au fost tăiate. În final ajung tot împreună, iar mărunțirea nu e vreo știință în sine. În plus nici măcar nu este un fel original, din moment ce poate fi găsit și în meniul grecesc sau cel turcesc.

Probabil incapacitatea noastră de a respecta chiar și regulile simple, în timp ce vorbim despre obiective sofisticate și complexe, ne face să fim o națiune de perdanți. Exact din același motiv și politica românească este un fel de mlaștină urât mirositoare și murdară. Respectarea proprietății private este un lucru sofisticat, care necesită nenumărate dezbateri, în timp ce „protecția socială” e ceva banal și ușor de înțeles de toată lumea. Încearcă să-i explici bizonului domestic că pentru a ajunge să vorbești de RESPECTAREA interesul public, ai nevoie de morală și de explicația libertății în sens „kantian”. „Astea-s mofturi!” va replica relaxat bizonul.

(pentru cei interesați, episoadele 3 si 6 din cursul de la Harvard al profesorului Michael Sandel: „Free To Choose” și „The Supreme Principle Of Morality”)

Mai trebuie deci să ne mirăm că în politică, cei care până ieri erau prieteni se transformă peste noapte în escroci și invers? Amintiți-vă de Oprea sau Frunzăverde. Iar când cineva e prins într-o situație jenantă atât pentru el cât și pentru restul conaționalilor, așa cum s-a întâmplat cu Severin, găsim întotdeauna explicații sau în lipsa acestora ne amintim că e „băiat deștept, săracu”, de parcă asta ar scuza imoralitatea.

Ca și în cazul rețetei micilor, am învățat morală de la turci și greci.

Așa că până când vom învăța să respectăm cu toții regulile, ne vom mulțumi cu carne tocată pe post de specialitate națională și cu politicieni hoți și mincinoși pe post de lideri naționali.

Read Full Post »

Despre China

De la comentariul precedent despre Uniunea Europeană, am rămas dator cu o opinie despre China. Așa că inspirat de cartea cu același nume („On China”) a lui Henry Kissinger, pe care o tot citesc și răscitesc de vreo câteva luni bune, m-am hotărât să-mi expun punctul de vedere.

În decursul ultimilor ani o mulțime de întrebări referitoare la China m-au tot pus pe gânduri. E un stat comunist? Sau măcar socialist? Sau mai degrabă e un stat capitalist? E un dușman al SUA sau mai degrabă un prieten și aliat? Care este relația cu Rusia? E o piață liberă? E mai aproape de democrație sau de totalitarism? Cum arată viitorul ei? Va continua să crească, devenind prima putere economică a lumii, va face implozie sau va avea o lungă perioadă de stagnare așa cum s-a întâmplat cu Japonia?

Cred că pentru a înțelege relația Chinei cu restul lumii ar trebui să ne uităm la lunga perioadă, de aproximativ două milenii, în care China a fost una dintre cele mai importante civilizații ale lumii. Nu reiau lunga listă de invenții și descoperiri și nici nu intru în detalii despre perioadele istorice importante până în secolul XIX.

Mă mulțumesc să observ că renunțarea la contactele cu celelalte civilizații și izolarea autoimpusă din ultimele secole de dinainte de declanșarea Războaielor Opiului (1839) au prins China nepregătită pentru contactul dur cu civilizațiile vestice. În scurt timp, armele mai avansate, vasele propulsate cu aburi și flexibilitatea oferită de inovațiile financiare, au pus China într-o situație umilitoare atât față de britanici, francezi și americani, dar și față de Rusia sau Japonia, situație ce a durat până după cel de-al doilea război mondial.

În această perioadă s-a format un foarte puternic curent anticapitalist (și anti-imperialist), care ulterior a împiedicat liderii chinezi (în special Mao Zedong) să adopte o atitudine mai deschisă față de vest. În același timp resentimentele față de Rusia și Japonia, care au profitat de fiecare ocazie ivită pentru a smulge teritorii sau privilegii, au împiedicat China să formeze o alianță defensivă. Ideea că nu se poate avea încredere în nimeni a devenit o constantă a politicii externe chineze.

Perioada lui Mao (1949-1976), deși marcată de dezastrul economic al Marelui Salt Înainte și nebunia Revoluției Culturale are totuși meritul de fi readus China pe lista marilor puteri datorită uriașului potențial uman. Aș nota în această perioadă atitudinea anti-americană, accentuată de încăpățânarea guvernului american de nu recunoaște guvernul de la Beijing, ci pe cel din Taiwan, ca fiind unica Chină. Războaiele din Vietnam și Coreea sunt rezultatele acestei miopii bilaterale.

În același timp atitudinea față de Uniunea Sovietică este una de neîncredere, culminând cu conflictul militar din 1969. Moartea lui Mao și atitudinea deschisă promovată de Kissinger (și ulterior de Nixon) a creat premisele unei apropieri de durată între China și Statele Unite. Un merit deosebit în acest sens comitetul de prietenie americano-chinez al cărui președinte era David Rockefeller.

În 1978, Deng Xiaoping începe modernizarea Chinei, perioadă marcată de vizitele emblematice în SUA, în timpul cărora încurajează companiile americane să investească în China. De asemenea, sfătuit de primul ministrul al Republicii Singapore, Deng renunță să mai „exporte comunism” în Asia de Sud-Est, începe să reformeze instituțiile și trimite zeci de mii de studenți la studii în străinătate (Singapore în primul rând).

Adoptarea în 1982 a actualei Constituții (amendată în 2004), reprezintă un uriaș pas înainte față de modelele anterioare. Apar pentru prima dată: libertatea de opinie, libertatea religioasă și chiar GARANTAREA PROPRIETĂȚII PRIVATE (în amendamentul din 2004). În plus Partidul Comunist Chinez nu mai este menționat explicit.

În acest punct aș observa că, deși în teorie China este o „economie de piață socialistă”, în realitate poate fi considerată mai degrabă un stat capitalist, datorită influenței din ce în ce mai mari a companiilor private și a investițiilor străine. Participarea la circuitele financiare internaționale și investițiile chineze în străinătate o face de asemenea unul din pilonii globalizării.

Din nefericire, SEPARAȚIA PUTERILOR ÎN STAT rămâne încă un deziderat ceea ce face China să fie încă un stat nedemocratic. În plus, legislația sindicală extrem de subțire, (sindicatele sunt mai mult un mecanism de atenuare a fricțiunilor, iar dreptul la grevă nu este menționat explicit, ci doar în trecere, la articolul care specifică ce trebuie să facă sindicatele în acest caz) mă face să spun că avem de-a face mai degrabă cu un stat de „dreapta” decât cu unul de „stânga”, chiar dacă termenul de „socialist” se regăsește în Constituție.

„Article 27: In case of work-stoppage or slow-down strike in an enterprise or institution, the trade union shall, on behalf of the workers and staff members, hold consultation with the enterprise or institution or the parties concerned, present the opinions and demands of the workers and staff members, and put forth proposals for solutions. With respect to the reasonable demands made by the workers and staff members, the enterprise or institution shall try to satisfy them. The trade union shall assist the enterprise or institution in properly dealing with the matter so as to help restore the normal order of production and other work as soon as possible.”

Aș încheia (deocamdată) cu două citate relevante din Deng Xiao Ping:

„Planning and market forces are not the essential difference between socialism and capitalism. A planned economy is not the definition of socialism, because there is planning under capitalism; the market economy happens under socialism, too. Planning and market forces are both ways of controlling economic activity.”

„We mustn’t fear to adopt the advanced management methods applied in capitalist countries (…) The very essence of socialism is the liberation and development of the productive systems (…) Socialism and market economy are not incompatible (…) We should be concerned about right-wing deviations, BUT MOST OF ALL, WE MUST BE CONCERNED ABOUT LEFT-WING DEVIATIONS.” (sublinierea îmi aparține)

Read Full Post »

„Moscova nu crede in lacrimi”le lui Putin. Bucurestii, da?

Nu cred ca a fost cineva surprins de victoria lui Vladimir Putin la prezidentialele din Rusia. Nici de „alternanta” Putin-Medvedev, care pare o Matrioshka politica. Deschizandu-l pe Putin, dai de Medvedev, desurubarea lui Medvedev ti-l arata pe Putin, si asa mai departe. Este un fel de „poveste fara de sfarsit”. Zvonul lansat in presa britanica, conform careia Putin nu l-ar mai numi pe Medvedev prim-ministru, nu este(deocamdata) credibil. Exista deja o generatie care s-a nascut cu Putin, iar prima data cand voteaza il au ca alternativa, sau ca optiune, tot pe Putin.

Exista multi rusi care au votat cu Putin pentru ca-l considera „raul cel mai mic”, sau singura optiune viabila, nu pentru ca ar crede in politica sa, sau in capacitatea sa de a face din Rusia o societate mai buna. Restul candidatilor au obtinut putin, sau foarte putin, nici unul nu a produs surpriza. Paralela care se face , „Basescu-Putin”, mi se pare prea putin argumentata si argumentabila, dar si o comparatie fortata(din anumite perspective, comparatia este si caraghioasa). Mai serioasa mi s-ar parea o comparatie a celor doi din perspectiva votului cu „raul cel mai mic”. Nu este doar cazul lui Basescu, in Romania s-a votat de multe ori ca o consecinta a acestei filozofii, dar aceasta comparatie cu Putin o accept si o sustin.

Insa Rusia este mai speciala, si in orice caz mult mai complicata decat Romania. Vladimir Putin a adunat in special voturile provinciei rusesti, in unele gubernii avand o majoritate zdrobitoare, iar principala opozitie,zone unde a inregistrat scoruri sub media finala, a venit din orasele mari, in special Moscova si Sankt Petersburg. Pentru a intelege, Rusia trebuie cunoscuta. Discrepanta intre Moscova si orasele mari, si Rusia rurala, provincia ruseasca profunda, este uriasa. Mai mare decat o vedem in Romania sau in multe alte parti. Capitala si orasele rusesti mari , expuse influentei straine, cosmopolite si occidentalizate, au alta orientare politica, alta sete de democratizare si de democratie decat Rusia profunda si provinciala. Incepand cu veniturile, trecand prin dezbaterea politica locala si terminand cu oferta de oportunitate si nivelul de trai, diferentele sunt coplesitoare, si pe termen mediu de neacoperit.  Probabil, pentru multa vreme de aici incolo, vor ramane astfel. La Moscova, unde au fost si cele mai importante si masive demonstratii anti-Putin, dezbaterea aminteste de lupta politica din orice capitala occidentala, cu accente ce surprind neavizatii care confunda Federatia Rusa cu Uniunea Sovietica. Moscova are o mare dorinta de viata democratica, are nevoie sa imite capitalele occidentale, si ca de multe ori in trecut, doreste sa compare capitala Rusiei cu oricare alta capitala a tarilor cu democratii consacrate. Bloggerul Alexei Navalny, care a lansat in urma cu cativa ani un forum de discutii numit „LiveJournal”, anunta si sustine ca Putin nu va incheia cei sase ani de mandat la Kremlin. Navalny spune ca rezistenta la Putin va fi atat de mare, iar contestarea sa atat de vie , incat acesta va trebui sa paraseasca presidentia ruseasca inainte de 6 ani. Blogul lui Navalny s-a concentrat pe denuntarea coruptiei regimului Putin si a societatii rusesti in general, si pe o mobilizare prin virtual a tuturor oponentilor lui Putin. Mobilizare a dat rezultate, multe dintre manifestatiile anti-Putin fiind consecinta mesajelor lansate pe acel forum, si preluate apoi in virtual. Navalny este un exemplu de mobilizare prin internet,foarte interesant de studiat din punct de vedere sociologic. Dupa ce initial, s-a ocupat de lansarea de mesaje politice , Navalny si-a transformat blogul in „mass complaint machine”(dupa caracterizarea proprie). Se poate traduce prin „masinaria plangerilor colective”, dar si ca „dispozitivul doleantelor publice”. Este un personaj care merita urmarit, fiind prima figura a opozitiei ruse lansata exclusiv in virtual.

Atunci cand si-a sarbatorit victoria, Putin a plans. Multi vor fi cei care se vor grabi sa compare lacrimile lui Putin cu lacrimile lui Basescu. Dar nici motivatia, nici mecanismul declansator, si nici rezultatul nu permit aceasta comparatie. Daca ar fi sa-l ascultam pe Navalny, Putin nu-si va incheia cei sase ani de mandat ca presedinte. Contestarea va veni pe fondul coruptiei endemice a regimului, si a societatii rusesti in general, dar si datorita presiunii uriase pentru democratizare a deciziei politice.

Realegerea lui Putin, in acest context, nu rezolva toate cele de mai sus, si nu poate asigura mult clamata si discutata „stabilitate” de care se vorbeste ca rezultat al alegerilor. Multi, bazandu-se pe concluzia „stabilizarii”, spun ca Rusia va incerca (din nou) sa fie un mare jucator pe scena internationala, dorind sa (re)devina un lider regional, un pol al puterii. Prin clivaj, Romania ar trebui „sa se teama” de putere Rusiei, de coagularea economica pe Rusia(si pe cale de consecinta, plasarea Romaniei in afara jocului economic si investitional), in general, Romania ar trebui „sa tremure”, din nou, din cauza Rusiei. Adica sa continue aceeasi politica de tip „razboiul rece pe cont propriu” pe care a avut-o in ultimii ani. Politica perdanta economic, fara rezultat geopolitic concret, iar pe termen lung imposibila si producatoare de pagube. Nimeni nu va muta Rusia de langa noi. Ar fi un moment bun, ca Romania sa-si schimbe atitudinea, si sa revizuiasca.

Faptul ca la Moscova, sistemul politic rusesc si actualitatea sunt puse din ce in ce mai mult in discutie, iar opinia publica este din ce in ce mai prezenta si mai activa ca partener de dezbatere, face ca opinia lui Navalny, si posibilitatea ca Putin sa aiba un mandat accidentat politic si o puternica opozitie la nivel social, sa fie o probabilitate majora. Iar Moscova , si opinia publica moscovita joaca rolul de „far calauzitor” pentru rusi, care s-au uitat intotdeauna la capitala lor ca la un exemplu, un loc care determina si impune o anume cale, un anumit „trend”. Rusia, atat timp cat nu-si rezolva problemele interne, nu poate deveni un pol al puterii. Ceea ce trebuie inteles insa, este ca Rusia va avea intotdeauna orgolii de mare putere si nostalgii imperiale. In ultimele doua decenii, Rusia a cedat, putin cate putin, ceva din puterea sa, din zonele de influenta, si din maretia imperiala. Sa fie pregatita Rusia sa spuna acum, „Ну вот и всё”, adica „pana aici” sau „asta a fost”, si sa o ia de la capat? Fara rezolvarea problemelor structurale interne, fara o economie performanta si o schimbare a paradigmei economice rusesti, nu vad cum ar putea sa faca acest pas.

Lacrimile victoriei lui Putin se pare ca nu au impresionat pe rusi. Moscova, nu crede in lacrimile lui Putin. Atunci, de ce ar crede Romania?

Read Full Post »

Bizonii planetei și lupta de clasă

Terorism, foamete, lupte de stradă, accidente, colaps social, morți, tsunami, ciber-atacuri, recesiune, „default”, moarte, dezastru, Ziua Judecății – așa își începe Peter Diamandis expunerea la conferința TED ținută săptămâna aceasta. Pare că toate relele posibile s-au abătut asupra noastră. După care explică: „Media ne furnizează informații negative, pentru că mintea noastră este programată să le observe”. Deci nu este nicio surpriză că suntem deprimați și pesimiști.

Însă realitatea arată cu totul altfel. Nivelul de trai, durata vieții, gradul de alfabetizare, toate au crescut formidabil. Iar sărăcia este mai degrabă intelectuală decât materială, pentru că în ultimii 20 de ani accesul la informație a crescut exponențial. Avem internet și telefonie mobilă, ceea ce ne permite să fim în contact cu ceilalți, 24 de ore pe zi, aproape oriunde pe planetă. O idee bună, te poate face miliardar în câțiva ani, iar asta au dovedit-o Steve Jobs, Larry Page, Serghei Brin sau Mark Zuckerberg. Nici nu este nevoie să ai bani. Banii te caută ei pe tine, cu excepția cazului când ești un bizon irecuperabil.

Vorbim continuu despre criza capitalismului, uitând că numita criză a venit și a trecut în mai puțin de un an. De fapt, doar a curățat mizeria produsă de stat prin „forțarea” industriei bancare să acorde credite celor care nu își permit. E adevărat că banii au devenit mai scumpi și o altă criză, cea statelor suverane supra-îndatorate s-a declanșat. Iluzia trăitului pe datorie pentru totdeauna a dispărut.

În noul climat, cei învățați să gândească alții pentru ei, convențional numit „bizonii”, și-au văzut amenințată existența inutilă și tihnită. Și au început să strige în cor că viața nu e dreaptă și în timp ce unii („cei care gândesc”) fac milioane și miliarde, ei cei care au lucrat o viață de la 9-la-5 vor muri de foame. Ca atare singura soluție este lupta de clasă.

Din fericire nu e adevărat. Am văzut asta după 1989. Cei dați afară, au fost siliți să-și facă firme și acum sunt bogați. Studenții care au terminat în 1990-1991 au avut uriașa șansă de fi repartizați ca „șomeri”. 20 de ani mai târziu, această generație are cel mai mare procent de milionari în euro. Nici nu are legătură cu cât de deștepți sau muncitori au fost. Viața i-a obligat să nu-i mai lase pe alții să gândească pentru ei și să le ofere blestemata de „protecție socială”, care transformă oamenii deștepți în legume sau bizoni. Paradoxal, cei mai mulți bizoni din generația mea sunt cei care au emigrat după 90 în vest. Din oameni deștepți și inteligenți s-au transformat în funcționari temători și obtuzi, înspăimântați că își vor pierde locul de muncă.

Au uitat că pentru oamenii deștepți nici măcar cerul nu mai este limita. A arătat-o concursul „X Prize” care a dovedit că nici măcar zborul în spațiu nu mai este domeniul exclusiv al statului. Vă las, în compania celui care a condus acest concurs, să vedeți în aproximativ un sfert de oră, cât de multe posibilități ne așteaptă. Abundența este viitorul!

Idei din prezentare:

Ați auzit vreodată de Slingshot? Este un aparat de dimensiunea unui frigider care produce apă curată din orice fel de sursă – apă sărată, poluată, etc – la prețul de 2 cenți pe litru. Coca-Cola deja a decis să-l testeze în sute de țări din lumea a treia.

Sau noul concurs „$10 million Qualcomm Tricorder X Prize” (http://www.qualcommtricorderxprize.org/) prin care se dorește producerea unui aparat de dimensiunea unui telefon mobil, capabil să monitorizeze și să analizeze starea de sănătate a posesorului.

Ori jocul, numit Foldit, al Universității Washinghton din Seattle. Un joc în care participanții iau o secvență de amino-acizi și încearcă să ghicească cum se va răsuci proteina. Modul de răsucire dictează structura și funcționalitatea. Până acum a fost o problemă de super-computing. Sute de mii de participanți au luat parte, iar câștigătorul a fost… nu un profesor la MIT sau un student la CalTech ci o secretară din Manchester.

Read Full Post »